Răspunsul actorilor.

Sunt multe voci deloc neavizate care dau pierdută Arta Actorului. Aceştia, trişti şi dezamăgiţi cântă deja prohodul Actorului român: "Nimic nu se mai naşte..." "Nu mai avem actori..."Bătălia este pierdută..." Când veţi vrea să vedeţi că lucrurile nu stau chiar aşa, mergeţi să vedeţi marii actori la lucru, în teatru. Acolo pulsul "live", cum se spune acum, al Artei Actorului, se păstrează indiferent de modă, curente sau opinii.

Arta Actorului păstrează, dăruind celui ce este pregătit să primească, componente de renaştere culturală autentică. Fără farafastâcuri comerciale, de "efect" sau iluzorii, deşi atinge zone magice, Actorul autentic răzbate prin munca sa dăruită. Deloc apreciată la adevărata sa valoare acum, în această ofensivă deloc onorabilă, dezlănţuită, a prostului gust şi a ignoranţei, actorii afirmă. Articulat, consecvenţi şi deloc inhibaţi sau timoraţi de vremuri, aceştia dăruiesc.

Mergeţi să vedeţi mari actori la muncă şi veţi găsi cel puţin un răspuns la întrebarea: "Se mai poate, mai avem o şansă ?" O puteţi face şi trecând pragul Teatrului Naţional Bucureşti, la una dintre reprezentaţile spectacolului "Dineu cu proşti" de Francis Veber, în regia lui Ion Caramitru. Alături de Horaţiu Mălăele vă veţi bucura de arta actorilor Medeeea Marinescu, Costina Ciuciulică, Şerban Ionescu, Alexandru Bindea, Dorin Andone şi Alexandru Georgescu.

Un spectacol ce tuşează măiastru teme la modă, precum averile, relaţiile, cariera...sau zbuciumanta luptă cu Fiscul, care vă va impulsiona să petreceţi minute în şir în picioare, aplaudând, mulţumind efortului remarcabil şi plin de talent a unor actori din România acestor vremuri, populată până la refuz de "critici" şi de "regizori" din ce în ce mai mulţi şi mai amatori...

Arta Actorului există, deci bucuraţi-vă de ea.

Rezistenţa prin Cultură.

O poveste adevărată depre demascările care au avut loc prin '59. Pe 2 noiembrie la ora 21.30,  "Gary" un film despre I.D. Sîrbu şi 9 noiembrie ora 21.30 filmul "A demasca, demascare", film realizat despre compozitorul Mihail Andricu. Două producţii din ciclul  de emisiuni "Rezistenţa prin Cultură" semnate de realizatorul Alexandru Munteanu, pe TVR Cultural. Ambele filme vor fi precedate de discuţii în studio, moderate de istoricul Stejărel Olaru.

Fotografie realizată de Alexandru Munteanu lângă Lagărul Salcia din Balta Brăilei.

Poetul.

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,

Şi abia într-un trist şi departe târziu,

Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns...

Sănătate şi putere de luptă Adrian Păunescu, vă doresc din toată inima.

Fragment din poezia "Repetabila povară" de Adrian Păunescu

Către cei ce ne caută.

Bucuria lucrului bine făcut... îţi dă Dumnezeu un gând, zici Doamne îţi multumesc şi apoi te îngrozeşti privind în jur... Apatie, blazare, cum sa nu faci în loc de "SĂ FACI..."

Să lupţi, să visezi, să te ridici din dezamăgiri şi marasm şi să Crezi, să cauţi cu încredere resurse în tine şi să îţi construieşti încrezător Calea. Nu mai privi în jur, dacă ai nevoie de sprijin, înalţă privirea către Cer. Nu mai căuta scuze şi proptele, eşti un om liber, stăpân, dăruit de Dumnezeu peste tot pământul şi peste toate vieţuitoarele. Viaţa pulsează, ascultă-i ritmul şi prinde măsura lucrurilor.

Nimeni nu vine să îţi facă curat. Oamenii au treaba lor, ritmul lor şi puterile lor de "a putea ":) Ascultă-ţi inima şi nu privi în urmă. Drumul e înainte şi nimeni nu îţi va opri avântul. Visează, porneşte de la gândul bun şi vei găsi puterea să învingi ! Ce e pierdut, e bun pierdut, nu-i timp de lacrimi.

Lasă morţii să îşi îngroape morţii, vino către viaţă, către vibraţie şi zbor. Şi dorind, măcar puţin, învaţă, ascultă, priveşte. Cu răbdare şi nădejde. Când vei avea cu adevărat nevoie de ajutor îl vei primi. Cu siguranţă ! Aşa s-a întâmplat mereu, nu ? Dacă înţelegi ce am spus, dacă mă auzi, ne vom întâlni. Curând.

CEATA s-a reunit.

Aveam nevoie de un imbold, de o energie nouă care să îmi alunge oboseala şi dezamăgirile inerente în lucrul cu oamenii, căci deseori zgura se adună şi cenuşa trebuie aruncată pentru ca focul să aibă randament.

Am reuşit să o primesc şi astfel am reunit "CEATA lu' VURTEJANU", pornind la drum cu entuziasm şi oameni dornici de muncă. Caut în continuare instrumentişti aşa cum anunţam şi aici dar deja am întărit acest proiect unic de altfel pe piaţa muzicală românească, prin cooptarea unor membrii noi, tineri şi de nădejde. Astfel sunt bucuros să îl am în continuare alături pe teologul şi profesorul de religie Cristian Gabriel Ciubotariu - membru fondator al acestui proiect dar şi pe tânara actriţă a Teatrului Naţional Bucureşti doamna Irina Cojar, care plină de entuziasm a răspuns prezent la chemarea noastră. Sper să reuşesc să concretizăm încă două colaborări cu încă doi actori talentaţi pentru ca acestă trupă să se întâlnească cu publicul său într-un spectacol amplu pe data de 1 decembrie 2010 în Bucureşti. 

Până atunci am pornit repetiţiile dar  şi mecanismul complicat al PR-ului pe care îl îndeplinesc, fără mari cunoştinţe sau pricepere în domeniu. Dar în lipsa unui profesionist, căci situaţia noastră financiară nu ne permite ea fiind extrem modestă, având în vedere costurile unui astfel de proiect (sală de repetiţii, instrumente, amplificare, studio de înregistrări, fotografii, transport, catering, consumabile, etc.)  voi încerca să mă achit şi de această sarcină. Am creeat deja un profil pe Facebook unde ne prezentăm cu un mic portofoliu de activitate.

Mulţumesc şi rămân profund îndatorat doamnei directoare a Şcolii 173 Bucureşti, profesor Veronica Nicolae, pentru tot suportul şi sprijinul acordat proiectelor mele, acestui extraordinar om ce face posibil toate lucrurile imposibile, şi bravei echipe V.S.U. - Sebastian Plămădeală director artistic, Sorin Păun - tehnică de scenă, Cătălin Tunsoiu producţie, Andrei Fărcăşanu şi Călin Dumitrescu tehnică foto.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună, cu dragoste şi nădejde vom aduce CEATA lu' VURTEJANU la întâlnirea cu publicul său, alături de cei care de peste 9 ani de zile ne-au înconjurat cu dragoste şi entuziasm, dăruindu-ne puterea de a renaşte şi de a continua.

Bucuria Pelerinului.

În urmă cu ceva ani când am primit un brânci sănătos de la viaţă, mi-am revizuit serios caracterul. Eram un actor tânăr, dornic de afirmare, gata de a porni la drum, dar descoperit sănătos în punctele esenţiale, vorba lui Caragiale. Respectivul şut în fund a avut însă marea calitate de a mă face să mă întâlnesc cu mine cel cu adevărat. Mărturisesc asta nu numai pentru că am supravieţuit, deşi nimeni nu îmi mai acorda nici o şansă, ci şi pentru că am reuşit să învăţ şi să nu îngrop sau să risipesc talanţii ce mi-au fost dăruiţi. De atunci nu o mai iau pe scurtătură...

Arma creştinului în lupta sa cu întunericul, durerea şi deznădejdea este rugăciunea. Dăruind suntem capabili să dobândim şi astfel reuşim să împlinim cele ce ne sunt de folos pe calea către mântuire. Drum anevoios, aşa este, deloc la îndemână şi plin de primejdii. Dar însetatul de Lumină va răzbi căci nu este singur în lupta sa. Rugăciunea şi jertfa celui îşi doreşte cu adevărat dar în primul rând Crede, nu vor fi niciodată  în zadar.

Aşa se face că reuşesc să îmi susţin în aceste vremuri de pribegie, câteva proiecte pe care le-am creeat pornind de la aceea întâlnire cu mine. Studioul Audio & Video şi After School-ul V.S.U. sau "CEATA lu' VURTEJANU" ce iată te colindă de aproape zece ani, "MAESTRUL de CEREMONII", conceptul de events şi manifestrări culturale realizate de profesionişti, ce reuşeşte să se afirme din anul 2003 pe o piaţă suprapopulată şi plină de oferte, sau proiectul de teatru itinerant care deja a susţinut câteva reprezentaţii cu recitaluri de muzică şi poezie, sunt răspunsul la întrebarea pe care mi-am adresat-o atunci când am rămas pe drumuri, fără nici un angajament, îndurerat şi confuz, uitat şi judecat de mulţi dintre cei care îmi călcau pragul. Nimic nu ar fi fost astăzi, fără dragostea lui Dumnezeu.

Printre gunoaiele şi PET-urile aruncate de-a valma, mânaţi de la spate de jandarmi prin ţarcuri de fier precum animalele către jertfă, înconjuraţi în noapte de urletele triburilor din Rahova şi Ferentari, supervizaţi de hoţii organizaţi temeinic, priviţi cu dezgust şi înjuraţi "a la carte", catalogaţi ca "pupătorii de oase" şi câte şi mai câte, cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să urcăm încă odată calea către Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, unul dintre cei mai cinstiţi martiri ai Ortodoxiei, luptătorul ce ne aduce pilda, că mai de preţ decât poziţia socială, averile sau funcţiile pe care le poate dobândi un om în această viaţă,  este credinţa în Dumnezeu, râvna pentru viaţa în comuniune cu Dumnezeu.

Găsesc astfel forţa de a continua, căci primesc ca şi tine, răspunsurile şi roadele celor semănate şi sădite pe ogorul ce mi-a fost încredinţat. Când vom reuşi să ne auzim, să ne ascultăm, vom reuşi să ne unim şi să nu ne mai judecăm. Atunci vom fi împreună, iar deznădejdea ce acum te macină nici ca amintire măcar, nu îţi va mai umbri sufletul. Legea este doar una şi când o vei aduce în inima, cu Dragoste, vei regăsi speranţa. Eu am pornit de la o întrebare, tu ai deja multe răspunsuri pentru care îţi mulţumesc.

Fotografie realizată de Dinu Lazăr

Onor.

Ca fost soldat, participant activ la luptele din anul 1989, ca nepot de ofiţer român, astăzi voi cinsti şi eu ziua Armatei Române. Prin arborarea Drapelului Naţional la toate sediile instituţiilor militare, ridicarea Marelui Pavoaz la bordul navelor militare maritime şi fluviale şi prin organizarea unor ceremonii militare în toate garnizoanele din ţară şi în teatrele de operaţii, armata română îşi sărbătoreşte astăzi eroii.

25 octombrie 1944, Ziua Armatei Române, semnifică data eliberării Transilvaniei de sub ocupaţia străină. Acesta a fost singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947.

Rugăciune.

Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce cu înţelepciunea Ta ai zidit pe om şi ai suflat în faţă lui suflarea de viaţă şi, binecuvântându-l, ai zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, iar la Cana Galileei, prin Unul-Născut Fiul Tău, ai binecuvântat nunta şi naşterea de copii, cu multă umilinţă rog marea Ta bunătate ca neîncetat să reverşi harul Tău şi să te milostiveşti asupra copiilor noştrii.

Fotografie realizată de Anca Moldovan

Pe geamul chioşcului.

O învăţătoare din Caracal a intrat de 42 zile în greva foamei, o altă învăţătoare din Fălticeni a intrat şi ea în greva foamei de ieri dimineaţă în spirit de solidaritate cu colega sa. Sedii întregi de şcoli intrate în vizorul biznismanilor zac în paragină decopertate, părăsite, candidate cu succes la statutul de ruine, copii ne cresc strâmb, blazaţi şi trişti...Încet dar sigur, mecanismul de distrugere activat cu ceva ani în urmă îşi dovedeşte eficienţa. Cu fiecare pas descoperim cât de singuri suntem fără noi. Acel "noi" care scoate din impas fiecare naţie, fiecare fiinţă umană, dispare, lăsând locul unui deşert de disperare...

Ştim calea, intuim admirabil că prin cultură ne putem salva. Ştim că dacă am reconstrui turismul am începe să contăm. Dacă am reabilita serviciile, dacă am repune educaţia pe poziţia sa normală şi dacă ne-am apăra vârfurile am scoate căruţa din şanţ. Mulţi conţin în ei acest concept, unii încă chiar îl aplică. 

Dar dacă şi pe geamul chioşcului din curtea şcolii am găsit acest anunţ înseamnă că ceva ne scapă...

Fotografie realizată de Mona Davidescu

De nu se ştie unde spre nu se ştie cine.

ca o lacrimă

pe peretele afumat al unei biserici

ziua e pe sfârşite şi descreşte treptat

printre vitraliile aproape adormite

e atâta linişte alunecând într-o umbră

încât aud cum stelele se nasc

din ochii tăi picurând înserarea

de nu se ştie unde spre nu se ştie cine

versuri de Adriana Marilena Simionescu

Îndemnuri.

Întreabă. Cere. Bate. Îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte.

Tot atâtea îndemnuri care cu prisosinţă arată că nu se cuvine să fim proşti. Dovadă e însuşi faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebui să îl aflăm, să-l decoperim, că lumea Lui trebuie să o putem descifra. Nimic nu e dat mură-n gură, natura e complicată şi dialectică, dincolo de complicaţii şi dialectică ni se cere s-o desluşim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca.

Şi până la urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns, unde ? În locul cel mai puţin probabil fiindcă era cel mai evident - unde nu ne-am fi gândit, ca în Scrisoarea lui Poe - înlăuntrul inimii noastre!

Nouă, încă ne pasă.

Doar vreo zece oameni din lumea teatrului am fost la comemorarea maestrului Ion Cojar. Nu presa, minister, conducere UNATC, nu studenţi, nu fotografi, nu teve-uri, nu masteri sau doctori în actorie...Nu. Doar familia, vreo doi prieteni (dintre care unul este japonez) şi 7 actori.  A venit până şi şoferul din perioada directoratului TNB, domnul Vasile, însa greii, cei care beneficiază astăzi de uriaşe oportunităţi de pe poziţile în care au fost promovaţi de acest uriaş al teatrului, nu au dorit să fie prezenţi... Asta spune câte ceva şi ne arată cum stăm cu adevărat.

Să mai spun că sunt oameni care au constituit un grup Cojar pe Facebook şi care şi-au anunţat prezenţa cu surle şi trâmbiţe dar care au lipsit cu desăvârşire, ei care se autointitulează "continuatori ai metodei Cojar" aşa cum eşti anunţat pompos pe pagina acelui grup ? Complet inutil...Am încercat doar să atrag atenţia asupra unor grave deraieri şi am fost exclus pe loc din grup, continuând însă să îmi fie furate materiale de pe blog şi folosite...Dar este inutil să cauţi apă în piatră seacă...

Am făcut o fotografie din care lipsesc Afrodita Androne şi Raluca Petra, talentatele şi inimoasele actriţe ale Teatrului Naţional Bucureşti, dar în care apar Amalia Ciolan, Irina Cojar, Ion Dumitrescu, Victor Vurtejanu şi Maria Dinulescu (de la dr. la stg) spre aducere aminte a unei întâlniri de suflet, necesare, nouă celor care încă ne pasă.

Copii talentaţi - Andrei.

Iată un copil talentat. Se numeşte Andrei Andreescu are numai 7 ani şi a obţinut calificativul "foarte bine" (echivalentul unui "soare zâmbitor") în prima etapă (10 lecţii parcurse) a cursului de chitară organizat de compania V.S.U. deschis tuturor celor dornici să înveţe.

Andrei este sprijinit şi încurajat de familia sa şi a învăţat deja din ce elemente se compune o chitară, la ce foloseşte fiecare element, poziţia corectă, cifrajul degetelor, denumirea corzilor, poziţia notelor pe chitară, noţiuni teoretice introductive, poziţia notelor pe un portativ, solfegii în gama Do major, precizarea tonurilor şi a semitonurilor, noţiuni despre măsuri, exerciţii de digitaţie pentru mana stangă şi mâna dreaptă şi bineînţeles un cântecel !

Felicitări Andrei şi succes mai departe către al doilea "soare zâmbitor" !

Calea din tine.

Mulţi încă caută alb-ul, mulţi orbecăie prin întuneric acutizând suferinţe ce s-ar stinge firesc de ar putea rămâne deschişi. Oameni în toată firea urlă şi se sfâşie, incapabili de toleranţă, nu de Dragoste căci Dragostea îi sperie. Asist de câteva zile la împroşcarea cu noroi a unuia dintre cei mai tari fotoreporteri în viaţa, o legenda ce ar trebui stimulată şi sprijintă de statul român să vorbească oamenilor în conferinţe publice, workshop-uri...Domnul Paul Agarici este un artist încă viu ce ar trebui acompaniat de un alt artist Gheorghe Zamfir poate, sau Tudor Gheorghe sau Fărcaş şi  ilustrat de poezia recitată de Victor Rebengiu sau Marcel Iureş...

Doar atât. Atât şi am umple trei "Polivalente" în toamna asta ploioasă... Ce să mai spun...Şi când te gândeşti că există încă Angela Gheorghiu sau Adrian Berinde sau Dinu Lazăr sau Mihai Mălaimare cu un proiect excepţional numit Masca, sau Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Gruia Sandu...nimic...stăm şi ne jupuim dureros, iar copii ne mor aruncaţi în braţele deznădejdei, tinerii fug scârbiţi...jalea cuprinde orice fărâmă de alb, de Lumină.

O mare actriţă, contemporană cu aceste vremuri de durere, pe care o admir dar pe care nu am să o numesc din dragostea pentru talentul şi jertfa domniei sale, îndemna tinerii la una dintre conferinţele publice din această lună, la abandon naţional..."Fugiţi ! Lăsaţi dracului tot şi dispăreţi. Nu mai este nimic de făcut..."

Şi atunci cum să te plângi că eşti marginalizat. Că nu contezi în societate şi eşti carne de tun...dacă tu îţi sapi singur mormântul, te arunci în groapă...te mai miri indignat pe la teve-uri că artiştii sunt îngropaţi de vii...

De ce voi continua să lupt este şi pentru că artistul Ion Cojar pe care îl vom comemora astăzi, dincolo de poarta ce a traversat-o, ne-a lăsat o cale pe care nu ai cum să sucombezi...Dacă o urmezi, dacă înţelegi că este loc pentru toată lumea şi că Lumina sparge întunericul, pe culoarul tău eşti liber şi responsabil de ceea ce faci. Bătălia este numai şi numai cu tine. Poţi să culegi gunoiul şi să îl duci la coş...trebuie doar să vrei. Albul nu a fost niciodată mai limpede, cu atât mai mult cu cât el este compus din toate lacrimile Mamei ce te-a dăruit Luminii.

8 dar magic.

Şi ziua se stinge dăruindu-mi un cadou neaşteptat...

‎8 minute a cântat Zamfir pe TVR în live acompaniat de taraful său condus măiastru de dl. Marin Alexandru...8 minute dar ce minute...ce renaştere, ce spirit fabulos ! Păcat că ne călcăm în picioare unii pe alţii şi ăştia mici o scaldă în trance-uri şi r&b parfumate de marijuane şi disperare...

În platou era şi Paula Seling căruia atent maestrul i-a dedicat microrecitalul său, înclinându-se cu respect. Un mare Artist, un mare sufletist şi un instrumentist absolut magic. 

Mulţumesc Gheorghe Zamfir !

Bravo Bittman şi...ţine-o aşa TVR, poate mai speli ruşinea !

Sirenă de ceaţă.

Bună dimineaţa, este ora 8.25, Duminica. În jumătate de oră în toate paraclisurile, bisericile şi mănăstirile ortodoxe din întreaga lume se va auzi chemarea la rugăciune. Mulţi dintre credincioşi sunt în drum spre rugăciune sau au petrecut deja această noapte în rugăciune, la slujba  Miezonoptică sau poate doar adânc în inimiile lor.

În Liturghia acestei dimineţi vom pomeni şi pe cei plecaţi, pe cei osteniţi, bolnavi sau încercaţi. Când preoţii vor fi descoperit Sfintele Daruri şi vor ridica Sfântul Aer, vom mărturisii Crezul, apartenenţă dar şi cauza martiriului şi a prigoanelor în existenţa vieţii noastre. Sfântul Aer va fi mişcat deasupra Sfintelor Daruri de către preot simbolizând cutremurul ce s-a petrecut la Învierea Domnului când îngerul a ridicat piatra de pe mormânt, astfel mărturisind împreună simţire frăţească şi inimă lângă inimă.

Mâine voi întâlni pe fraţii noştri catolici la Biserica Italiană de pe Bulevardul Magheru din Bucureşti, unde vom pomeni pe maestrul Ion Cojar. Pomenirea ortodoxă se numeşte în catolicism Recviem, rugăciune pentru cei plecaţi, osteniţi, bolnavi sau încercaţi, inimă lângă inimă într-o simţire frăţească către bunul Dumnezeu.

De ce am vrut să îţi mărturisesc asta ? Pentru că eu Cred şi mărturisesc că Artistul uneşte şi dincolo de dispariţia sa fizică cu forţa Dragostei dăruite de Dumnezeu. Arta rămâne o poartă şi o Cale deschisă oricărui şi în această dimineaţă ceţoasă ce a coborât din nou peste noi în oraşul gri...

Este ora 9.02, clopotele au început să spargă ceaţa, le auzi ?

Iluzii.

Da...A început de ceva vreme şi acum este în plină desfăşurare. Mulţi râdeau chicotind naiv că "e aiureală" că "sunt exagerări", că "e doar  o perioadă"...şi au căzut în bot ca muştele...Masă de manevră, carne de tun..zi cum vrei însă dacă nu ai înţeles nici în ceasul al 12-lea că e război....nici aghiuţă nu mai are nici o vină...

Se puşcă la temelie. Au început să umble cu cioara vopsită şi s-au pus pe prins muşte...Ba 20.000 E la fiecare român, ba 10.000 tânărului care îşi deschide firmă...ba ia pensia, ba dă pensia, na salar..pa salar..E război. Şi cine n-a înţeles cât de curând va fi prins din nou între linii...şi nu e vina cerului.

Trebuie să ştii să te uiţi în gura actorului, să trăieşti o dată cu el - Dorina Crişan Rusu

Tainic şi fără de veste te învăluie încet un sentiment ciudat, fiorul ce te-a cuprins nu îţi este străin deşi... Rapid a devenit un vânt tainic ce te poartă pe deasupra porţilor făcând oamenii să devină mici, mici de tot, aproape de nevăzut... Duios şi lin pluteşti, privind către pământ te înalţi şi fiecare fibră îţi este cuprinsă de un dor nebănuit. Un dor de viaţă ce te-a cuprins pe veci, dacă ai întâlnit-o...

Era prelungirea necesară respiraţiei actorului, pe care l-a iubit şi l-a slujit. Mă emoţiona puternic, de fiecare dată. De fiecare dată parcurgeam acelaşi drum cu aceeiaşi bucurie. Modul în care armoniza, felul acela unic de a lega notă de notă construind o scară către inima ta pentru ca apoi, ajutându-te să păşeşti, să respiri, să naşti şi să renaşti de fiecare dată, îţi deschidea o poartă către cer.

Dorina, astăzi am privit la fotografiile pe care ţi le-am făcut înainte de unul dintre spectacolele în care am lucrat împreună, "Omul din La Mancha" şi m-am bucurat.

Tineri talentaţi - Sebastian.

Am fost invitat cu ceva ani în urmă la o proiecţie de materiale video realizată tipic româneşte.   Eram acolo pentru că eram curios să văd evoluţia unor proiecte ce mi-au fost şutite de un fost amic. Pe scurt...omul a ascultat tot ceea a ce i-am spus, mi-a cerut estimări, devize, machete şi când le-a avut şi-a creeat "propria" strategie de dezvoltare a firmei sale de producţii video, iar eu eram nerăbdător tare să cunosc aceastea toate...

Din toata gaşca de acolo - regizori, scenarişti, operatori, PR-işti, manageri, asistenţi şi asistente ce cărau mape şi telefoane mobile, un singur om muncea cu adevărat. Era viu, agil, extrem de calm şi de atent. Căra boxe, monta proiectorul, ecranul, încărca materialele pentru că nimic nu era gata bineînţeles, şi toţi isterici, "organizau" pe tinerelul ăsta miop şi deşirat care zâmbea calm şi rezolva totul. Am văzut şi am înţeles atunci ce poate.

Din ziua aceea m-a urmat, pornind să construim împreună un parcurs interesant ce continuă şi astăzi. Avea un pic peste 18 ani, teribil de pasionat de artele vizuale, ninjutsu şi paradoxal...de România. În zeci de ore de muncă la linia de editare video unde tăiam cadre şi idei,  în nopţile de pregătire şi construcţie a diverselor decupaje, desfăşurătoare, storyboard-uri pentru evenimente, ceremonii şi lansări pe care le-am creat; în cabina de regie tehnică, pe drumuri, obosiţi sau entuziaşti, montând sau demontând tehnică de spectacol; la greu şi la bine în cei aceşti cinci ani de muncă, asistam încrezător la naşterea unui tânăr artist. Căci artistul autentic există mai întâi "în mic". În mic el însă seamănă, aduce, cu cel ce va să fie în timp, în ani de muncă susţinută, de jertfă şi de luptă.

Sebastian Plămădeală, puştiul ce ieri mă privea cu ochii mari, uimit, mereu curios şi avid de a cunoaşte, de a aplica şi dezvolta, este la numai 23 de ani absolvent al  Facultăţii de Jurnalism - promoţia 2009, dar şi Masterand al Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative şi nu în ultimul rând, student al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale Bucureşti - Facultatea de Film, clasa Multimedia condusă de doamna profesor universitar doctor Cristina Ionescu.

Astăzi Sebastian este un artist talentat aflat în plină dezvoltare. A învaţat mult căci nu se teme deloc de muncă şi  niciodată nu întreabă "cât îmi iese" ci "cum pot să ajut". A devenit un Motion Graphics and Video Artist solicitat de mari companii şi corporaţii pentru care creează singur evenimente şi producţii de mare anvergură. Multe dintre ele recunoscute şi pe plan internaţional, cum ar fi de pildă EUROXPRO 2009 sau TED X BUCHAREST 2010 ce se va lansa în curând, au în spate creaţia acestui tânăr extrem de dăruit pentru Arta Spectacolului, şi de care lumea deja a aflat.

Îţi doresc multă sănătate şi împliniri şi astăzi de ziua ta tânărul meu prieten şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru marea sa dragoste, ce lucrează nebănuit dăruind celor ce cred, tăria şi nădejdea de a continua.

Fotografie realizată de Andreea Gruioniu.

Cuvioasa Parascheva.

Doamne Dumnezeul nostru,

Tu, cel ce ai zis şi s-a făcut toată făptura, nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ca să nu vină asupra-ne mânia cea groaznică şi înfricoşătoare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre, ce în toată ziua, nenumărate, cu nesocotinţă le săvârşim. Noi suntem păcătoşi, netrebnici şi plini de răutate; Iar Tu eşti izvorul vieţii şi al milostivirii.

Nu ne lăsa, Doamne ! Nu trece rugăciunea noastră a păcătoşilor, nici ne răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci pentru că nu suntem vrednici a câştiga milostivirea prin sârguinţa cea de toate zilele, dăruieşte-ne-o Tu ca un îndurat mult-Milostiv.

Doamne, pentru rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea şi ne întăreşte cu Duhul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor, cu bucurie să slăvim preasfânt numele Tău în veci.

Amin.

Tăcere, ochii zilei s-au închis.

Deşertăciunea umple atent golurile rămase. Totul în jur se năruie mistuindu-se sub povara unui trecut ce a sugrumat viitorul. Nu ne putem rupe de noi. Aşa suntem, deşi nu putem accepta în ruptul capului...Cu cât mai mare ne este eforul de a cunoaşte şi de a fi cunoscuţi cu atât mai multă zgură ne trădează trecerea...Nimic nu are valoare dacă nu este afişat şi popularizat, dincolo, prea dincolo de tot şi toate, aşa încât lupta dintre înger şi diavol să pară o simplă nebunie beletristrică...

Ne stingem sub povara unor suflete chinuite, aruncând dragostea ca pe-o povară. Şi nimic nu ne va fi de ajuns, vom sorbi până la capăt otrava ce o credem leac. Şi tu trebuie să ştii asta şi să înduri, căci ne-ai dorit. Ne-ai chemat ca pe lumina din cer şi ne-ai hrănit. Atunci îndură...

Nimic nu scapă fiarei. Firmitura de pe podea este culeasă grijuliu de îndată. Priveşte către intelectualul ce îşi soarbe de plăcere vorbele, incapabil de faptă, la mama ce se sinucide în plin raiting zgomotos...ia uite-ţi lume şi actorii în curu’ gol poate scapi de îndoieli ! Nu mai ieri cârteai de câte o zână învineţită de rockerul rrom ? Nu râdeai la împărţeală de averi pe catafalcul părintelui mort...? Vrei să mănânci paiaţă ? Atunci înghenunchează! Deprinde-te aşa plecat, căci vei vrea şi fii şi aer şi lumină. Stai plecat şi zi mersi că eşti gunoi. Ia mai na' cultură în jacuzzi, chimicale pe la ţâţe şi mii de bombe elodiene. Ia mă' n-auzi ? E doza ta de viaţă: „Un suflu nou...”

Hai ! Zâmbeşte ! Zâm-beş-te ! Circul e în tine şi nu-l poţi amuţi. L-ai crescut ca pe un fiu, acum te doboară, într-o nouă ordine a firii, muşcând mintea ce l-a hrănit. Hai...zâmbeşte ce naiba ?...e doar un alt copil care moare... o altă zi din viaţa ta...Ce naiba mai e un an acum...? Viaţa s-a schimbat, moda a triumfat, e timpul să pleci la tomberon ! Hai lume ia-ţi paiaţa şi arată-i locul de veci, noul Ev a început.

Zâmbeşte, eşti filmat !

Fotografie realizată de Cătălin Stelian

Dinu Cocea şi Adrian Pintea.

Regizorul Dinu Cocea şi actorul Adrian Pintea într-un interviu interesant realizat de domnul Miron Manega, pe care îl puteţi citi aici

Dinu Cocea este regizorul cu cea mai mare medie de spectatori pe film rulat (3.985.000), urmat de Sergiu Nicolaescu şi Mircea Drăgan. Cu doar 13 filme, a cumulat 51.809.422 spectatori de sală, adică de două ori şi jumătate populaţia României. A regizat toate filmele cu haiduci. Şi cel cu Ion Besoiu în rolul principal (“Haiducii”), şi cele cu Emanoil Petruţ (“Răpirea fecioarelor” şi “Răzbunarea haiducilor”) şi cele cu Florin Piersic (“Haiducii lui Şaptecai”, “Săptămâna nebunilor” şi “Zestrea Domniţei Ralu”).

A mai regizat “Paraşutiştii”, “Instanţa amână pronunţarea” şi “Ecaterina Teodoroiu”. Ultimele filme au fost, în 1980, “Iancu Jianu zapciul” şi “Iancu Jianu haiducul”, cu Adrian Pintea în rolul principal.

Recviem Ion Cojar.

Luni 18 octombrie, ora 18.00, voi fi  la Biserica Italiana de pe Bd. Magheru din Bucureşti, unde va avea loc Recviemul de un an de la decesul maestrului Ion Cojar.

Rădăcina.

Pe nesimţite, cu fiecare ceas petrecut în faţa teve-urilor, am ajuns să nu mai ştim ce înseamnă un spectacol adevărat. Programele atâtor televiziuni, în mare parte importate de afară fără pic de discernământ, doar pe criterii strict comerciale, au distorsionat percepţia asupra valorilor, poziţia de privitori şi judecători ai actului artistic. Pe scurt, am ajuns nişte manipulaţi, la cheremul unor purtatori de “viruşi” ai consumismului ieftin, care nu ne te lasă nici măcar să aplauzi. O fac pentru tine diverse grupuri de aplaudaci invizibili, imprimaţi pe banda de sunet, copleşindu-te cu ideea că asişti la un show trăsnet.

Obligându-te să guşti poante fără nici o noimă, râzând pentru tine şi dându-ţi lecţii de entuziasm imbecil. Asta, când e vorba de filme şi show-uri; când priveşti la diverse recitaluri ale unor vedete de la noi sau de aiurea, situţia se repetă: fiecare “chicky girls” sau “connecto-r” cere imperativ publicului să cânte, să bată din palme, să se legene ca frunza în vânt. Are loc astfel o diversiune ieftină, prin care sunt ascunse lipsa talentului şi sărăcia vocii.

“Nu mai aplaudaţi, vă rog. Este un obicei stupid acesta. Dumneavoastră aţi fost manipulaţi de cei care nu au nimic de comunicat şi, deci, nu au nimic de ascultat. Acum ascultaţi. Aveţi ce auzi: Oh, ce dor, ce chin, ce jale…/ Pe la poarta dumitale/ De n-ar fi ochi şi sprâncene,/ N-ar mai fi păcate grele…” spune Tudor Gheorghe publicului său...

Deşi sunt mulţi tineri la concertele sale, puţini ştiu că maestrul este în primul rând actor iar şi mai puţini ştiu că este şi poet. Deşi ignorat total de medile de popularizare, de teve-uri, de şubreda industrie muzicală românească, maestrul Tudor Gheorghe a pătruns adânc în conştiinţa publicului de orice vârstă. Este printre puţinii artişti pe care îl poţi găsi cu uşurinţă pe toate suporturile de imprimare, de la plăcile de vinil, casete, CD-uri până la...noile medii vezi, "torente/dc/etc..." Este dovada că saltul se poate face, că rădăcina susţine copacul indiferent de vremuri şi nu invers. 

Există încă un public valoros ce ştie să despartă bobul de neghină, dar mai ales există un public dornic să înveţe şi să cunoască ce înseamnă un act artistic. Şi eu cred că asta se datorează în mare parte şi maestrului Tudor Gheorghe.

Un pas. Atât.

Micile bucurii. Tot mai multe semnale primesc de la oameni cunoscuţi sau nu, care îmi trimit gândurile lor tainice. Speranţe şi durerile se împletesc într-o cale numai de Dumnezeu ştiută. Oamenii cred, şi luptă, conştientizând mai devreme sau mai târziu că au încă o ţară, chiar şubrezită şi lovită de urgie, că au strămoşi, că aparţin cuiva...Asta numai după ce şi-au traversat propriul deşert uneori impus alteori ales...

Despre mine şi viaţa mea am povestit mult aici, în acest spaţiu. Nu m-am temut nici atunci şi nici acum. Unii m-au făcut nebun iar alţii mai atenţi chiar au încercat să îmi demonstreze ca sunt. Prietenii, cei câţiva care nu s-au speriat, sau cei care şi-au croit propria textură rezistentă la vânt, m-au mângâiat cu blândeţe, m-au adăpostit, m-au hrănit şi m-au încurajat. Unii chiar m-au sfătuit.

Multe sunt gesturile pentru care le voi rămâne recunoscător dar ce m-a făcut să înţeleg pe deplin este că prietenul, fratele, camaradul, nu te judecă niciodată. Niciodată nu intră "la rupere" cum se spune în rugby. El, cu inteligenţă dar în primul rând cu Dragoste, are o metodă duios de tandră de a-ţi spune o părere, un gând. Şi asta nu de la adăpostul ferit al unui baobab plin cu banane în care s-a căţărat singurel, şi acum confortabil, îţi dă lecţii de supravieţuire. Deloc. Camaradul, fratele, este şi el în tranşee. Din puţinul lui îşi rupe ceva şi dăruieşte.

În timp ce te pansează cu ultima rolă de tifon ce putea să o păstreze, cu un ochi către duşman, te mângăie şi te încurajează. Uneori, zâmbind, îţi spune tainic: "Nu o lua prea personal". Sigur că zâmbeşti "16" tras "peliculă  hollywood-iană EASTMAN COLOR 35 MM" şi spui: "Totul trebuie să fie personal. Altfel nu are valoare, rămâne imitaţie ieftină". El surâde înţelept şi ne întoarcem împreună la marea trozneală...

E bine şi la baobab. Am fost. Însă după un timp începe să te scormonească, să te tulbure cum spun părinţii, conştiinţa. Acest şarpe ce nu poate fi adormit cu voucere şi excursii, burse sau SLK-uri. A naibii...te scoală din somn, îţi alungă muierea la terapistul "fulga a 2 şansă" îţi mănâncă ficatul şi îţi dă un şut la vale...de se miră şi PSI-ii ce mama măsii de s-a umplut şandramaua numai de "loviţi" şi toţi în ultimii 10 ani...

Dar fiecare joc, atenţie nu "Joacă" ci joc, are regulile lui. Iar când le încalci începi să papi prin tuburi şi să faci pipi la budă numai dacă dna. Suzi  îşi primeşte la timp lănţişorul dorit...altfel te caci pe tine de împuţi tot salonul şi te omoară colegul să scape de miros. Aşa ca, e greu de ales.

Dar când ai ales ce  e sigur, e ca numai ai cale de întors. Poţi să pupi oriunde ! Eşti mort, îngropat, popa cântă deja la pomenirea ta romanţe, iar ai tăi rostesc solemn: "Sireacu' a fost băiat bun ! Noi să trăim să îl pomenim..." Şi slavă Domnului că trăiesc toţi în pace şi în bunăvoie.

Micile bucurii nu sunt SMS-urile ce urmează să le trimiţi de Crăciunul ăsta. Nici revelionul cumpărat la super-super-ofertă în Alpi, unde te miri că nu ai artificii şi primeşti doar o budincă de cartofi...Micile bucurii nu sunt telefonul de "La mulţi ani" pe celularul prietenului, nici întâlnirile anulate, nici "te sun eu, că sunt într-o întâlnire", nici "aaa scuze, citesc ce scrii, însă nu ma pricep să îţi las un comment că..."

Micile bucurii au ceva divin în el. Tainic, de nerostit. Micile bucurii fac să tresalte inima celui căruia le dăruieşti. Ele întocmesc timpul într-un altă lege, anii ce te mint, nu te mai mătură...oamenii dispar iar tu pluteşti. Un pas şi eşti fericit. Atât.

Cavalerul.

Cu tine au început multe lucruri din viaţa mea. Inclusiv acest spaţiu l-am deschis cu o amintire despre tine. Ultima. Deşi continuăm într-un fel de neînţeles de mulţi...Multe ar fi de spus, căci multe s-au schimbat...deşi toate sunt la fel...Studenţii pe care ieri îi  doreai tonici şi vii, astăzi nu sunt nicăieri. Pentru mulţi a fost prea greu. De câţiva mai aud...însă nici unul nu povesteşte nimic...nicăieri....nimănui...Poate au uitat sau poate...discreţia îi opreşte. Nu judec pe nimeni. Este foarte greu şi lupta este complet inegală. Tânarul preferă să se plece sau să fugă...fără generali trupa a rupt rândurile la prima puşcare...

Mâine te vor pomeni cu toţi. Se vor înghesui să povestească cât ai contat pentru ei. Vei vedea producătorii ce au câştigat milioane numai din drepturile de difuzare, ce mulţumiri, ce evocări faine vor creea...Ce pelerinaj va fi la mormântul pe care L. plânge singură, hătuită de măruţi, tatoi şi bahumţani...Deja coloanele de tineri se organizează în piaţă. Şcoala a deschis clasa ta şi organizează proiecţii de la cursuri, fotografii scot albumele în expoziţii care mai de care mai atractive, net-ul geme de informaţii, iar pe Cocorul-Center deja rulează fortşpan-uri din "Iancu Jianu" non-stop...

De ce zâmbeşti ? Nu mă laşi să povestesc cum ne plătea directorul G. ziua de filmare pe câmpul îngheţat unde ne rupeam spatele pe glia patriei; stând la căldurică în Dacie cu geamul deschis doar o palmă, pentru ca actorul care afară stătea în picioare, în frig, să trebuiască să se aplece ca să îşi ia banii...? De ce zâmbeşti ? Oare ai aflat ce se întâmplă ? Cum magazionerii au ajuns profesori de artă şi coafezele de sprâncene producătoare de teve ? Sau nici tu crezi că "a pensa" înseamnă a fi artist...?

Mă întreb oare cum ar fi arătat totul...Cu tine, cum dom' Profesor, cu doamna Olga, cu domnul Cojar şi atâţia oameni minunaţi care ocrotiţi şi iubiţi de Dumnezeu nu trebuie să mai simtă dezastrul...Dar să fim optimişti, cavalerii se vor întoarce într-o zi. Până atunci rezistăm sau crăpăm pentru că nu renunţăm niciodată la nimic. Dumnezeu să te odihnească în pace Adrian. Iar pe noi mă rog să ne întărească. Căci greul abia de aici începe...

Pentru a ajuta aceşti tineri atât de talentaţi, soluţia ar fi ca evenimentele culturale să îşi reia locul ca importanţă în viaţa culturală a României, în pofida evenimentelor lipsite de interes cu care suntem asaltaţi zi de zi. Este şi vina mass-mediei că adevăratele talente nu sunt luate în seamă, dar mai puţin. Cea mai mare vină o au cei care se ocupă de cum arată cultura, din diferitele ministere şi comisii.

Nu a fost în viziunea mea un eşec, dar a fost încă o confirmare că cei care se ocupă de imaginea culturii în această ţară consideră că este bine să intram în Europa cu un festival de manele. A fost o mare dezamăgire. Mare. Dar nu am să renunţ niciodată la nimic. Dezamăgiri cum a fost aceasta nu ma ating, ele sunt constatări. M-am blindat demult de la aceste dezamăgiri zilnice şi am un sistem de valori imbatabil, pe care nu am să-l schimb.

Adrian Pintea 

Cortina a rămas ridicată. Pentru bis, ne vedem altădată.

Buletin de ştiri sub semn de doliu,
Umbrele pe scenă se adună,

Ai plecat din rolurile vieţii,

Pentru rolul morţii. Noapte bună!

Intr-o viaţă excepţională,

Le făceai în felul tău pe toate
Şi-a venit tărăş la tine moartea,

Contrapunctul de banalitate.

Inaintemergător în viaţă,

Inaintemergător în arte,

Pentru ce motiv să fii, de astăzi,

Inaintemergător în moarte?

De la care band de îngeri tragici

Ar putea un plânset să pornească,

Dacă înşişi Beatleşii şi Stoneşii

Gustă încă pâinea pământească ?

Fără zgomot ţi-ai trăit sfărşitul,

Fără speculaţii, fără jale,

Ai plecat din rolurile vieţii,

Ca să intri-n rolul morţii tale.

Ultimul popas, la tine-n teatru,

Unde ai venit la tinereţe,

Doliul tău ni s-a urcat pe tâmple,

De lumina ta să ne dezveţe.

O furtună s-a stârnit în scenă,
Straniu turbion al veştii rele,

Cineva, care produce noapte,

Suflă-n reflectoare şi în stele.

Clipa despărţirii e aproape,

Pleci, într-o tăcere suferindă,

Parcă mor, şi eu, puţin, cu tine

Şi imi pierd imaginea-n oglindă.

Freamătă prin ţară veşti cumplite

Şi noroiul ne-a cuprins cu brio,

Să nu uiţi să-l vizitezi pe Shakespeare,

"Piesa-i gata şi ai tras oblonul",

Noapte bună, Moţu, şi adio.

Text "Noapte bună, Moţu şi adio" de Adrian Păunescu

Fotografie realizată şi oferită de Dinu Lazăr

Bună seara prieteni, bună seara tuturor !

Acest salut şi timbrul unic, inconfundabil, şlefuit în ani de muncă datorită unui "r" absolut imposibil, detonau efectiv energiile sutelor de oameni strânşi în jurul ideii de artă, de dragoste, de frumos, fie că era auzit pe stadioane, în săli de teatru, case de cultură (da, da a existat şi aşa ceva !) sau pe albumele imprimate, mărturie emoţionantă astăzi despre existenţa unui spirit fabulos !

Spirit renascentist, a marcat nu numai lumea scenei, a muzicii sau a informaţiei media, ci a reuşit, inventând un concept de spectacol, să unească generaţii întregi de oameni sub ideea generoasă a afirmării fără violenţa: "Să faci ce vrei fără să deranjezi pe ceilalţi". Dacă vei întreba puştiul ce astăzi descoperă opera sa pe net sau pe venerabilul ce îşi purta mândru pletele tinereţii, savurând muzica celor de la Cream, Triumph sau Rollings Stones, dacă vei explora biografia trupelor româneşti începând cu: Phoenix, Celelalte Cuvinte, Iris, Holograf şi câte altele...ai să descoperi că toate au un liant comun, o flacără ce le-a ocrotit şi croit existenţa într-o perioadă în care nu erau mulţi cei ce se manifestau conform propriilor păreri.

Pornind către teatrul Bulandra prin Grădina Icoanei, trecând pe la Radio România, Jurnalul Naţional, critica muzicală, spectacolele underground, "PMT-urile", festivalurile Rock, atingând freamătul tribunei Rapid în zborul fragil al "Păsării Colibri", căutând în zadar un chiştoc de "Carpaţi fără filtru", astăzi toate îmi apar pustii fără Florian Pittiş...

IN MEMORIAM

FLORIAN PITTIŞ

"MOŢU"

4 octombrie 1943 - 5 august 2007



Alo, eu sunt un fluture

fotografie după pictura artistului Claudiu Ene

fragment din piesa "Nucul" de Victor Socaciu şi Florian Pittiş

Împreună, la azil.

Împreună creem alternative la "nu pot", "n-am cum", "e greu", "cât îmi iese"...şi multe, prea multe lamentări ce ne-au fost induse. "Dăruind vei dobândi" dar trebuie să crezi şi tu asta şi atunci vei redeveni liber. Am simţit-o şi noi în aceea după amiază de Duminică când i-am cunoscut.

 Aici vă invitam să îi cunoaşteţi şi să vă bucuraţi, căci bucurie a fost cuvântul de ordine, chiar când lacrima a fost ştearsă pe furiş. Bucuria de a cunoşte pe Alice, pe care o caut demult, pe cei din grupul de suport al azilului, pe Florin tânărul şi talentatul actor din Ploieşti, bucuria de a avea parte de o organizare caldă şi frăţească aşa cum numai Afrodita  ştie, şi poate să facă.

Este greu, aproape imposibil să faci totul de unul singur. Împreună am fost de folos şi am adus bucurie şi speranţă. Ştiu că îţi sună naiv privind în jur, dar dacă ai să încerci să priveşti în tine, ai să înţelegi că se poate şi că numai de tine depinde. Iată, tu ai făcut fotografii şi acum oamenii pot afla, tu ai organizat şi astfel ne-am putut cunoaşte, tu ai adus suc şi prăjituri, tu ai adus maşina, cărându-mi echipamentul, el a recitat, eu am cântat şi tu Doamne ne-ai întărit să reuşim.

Fotografii realizate de Iuliana Dumitru

Vii în CEATĂ ?

Şi pentru că tot mai mulţi îmi amintesc de ea, chiar şi frigul de afară mă face să îţi vorbesc, pentru că apar chiar zone în care suntem aşteptaţi şi doriţi, pentru că mă încăpâţânez să cred că nu fotbalul şi lichelele vor readuce speranţa şi căldura dragostei în inimile oamenilor în această iarnă, pentru că şi ţie îţi este greu fără ea, te invit să mi te-alături, în proiectul pe care l-am pornit în anul 2001 şi care se cheamă încă:

CEATA lu ' VURTEJANU  

caută:

Violonist (ă)

Violist (ă)

Percuţionist/Baterist postul a fost ocupat
Chitarist solo

Basist (ch. /contrabas)

Clăpar

Vocalist (ă) postul a fost ocupat

Tehnician de scenă liber 1 post

repertoriul trupei este constituit exclusiv din melodii cântate în limba română şi este centrat pe compoziţii proprii, colinde şi preluări din cântece arhaice, cântece tradiţionale româneşti. Demo aici. Deţinem spaţiu de repetiţii, instalaţii de sunet şi lumini pro, asigurăm promovarea fiecărui membru într-un portofoliu de events

Cei interesaţi trebuie să aibă vârsta de min. 20  ani, să deţină instrument, timp pentru repetiţii, concerte şi promovarea proiectului. Vă rog trimiteţi un  scurt CV însoţit de min. o fotografie şi un material demo la: victorvurtejanu@gmail.com

*NOTĂ: Acesta este un proiect artistic în primul rând şi nu un proiect exclusiv comercial ! Nu suntem interesaţi de instrumentişti cu mai multe angajamente, cârciumari, vaporişti, mercenari, sau similar.

Fotografie realizată de Andrei Fărcăşanu

Teatrul mi-a furat Tatăl.

Pe Tomiţă îl cunosc de mult. Cred că eram la "Gala Tânărului Actor" de la Costineşti cu o piesă drăguţă. Luasem un premiu...ceva şi după festivitate pe acolo m-am pomenit...n-aş mai ştii să povestesc cum...cu Toma. A apărut brusc şi energic în viaţa mea şi de atunci mulţi ani a ţinut aproape.

Toma este un actor talentat, viu şi modern. Pulsează în el o energie fantastică, cultivată cu excepţionale experienţe de viaţă. Cu Toma am mers la mare, am dormit în acelaşi cort, am povestit multe nopţi despre dragoste, am râs enorm, am fumat în chilia din mănăstire ca apucaţii, am plâns din când în când şi poate cândva vom reuşi să ne adunăm într-un spectacol. Eu am gândit un scenariu...dar toate la vremea lor...

Toma îşi iubeşte tatăl aşa cum numai un suflet cald, plin de dragoste, poate să o facă. Dragostea pentru părintele său reiese din fiecare por al fiinţei lui ca o rană deschisă. Tatăl său este un mare actor, un maestru autentic recunoscut de toţi cei din breaslă. Acest Artist vă bucură inimile de aproape 40 de ani. Tatăl lui Toma a fost coleg cu unchiul meu. Au jucat în acelaşi teatru din oraşul Piatra Neamţ, adevărată pepinieră de actori, cam 25 de ani. Pe unchiul meu îl chema Constantin dar toţi îl strigau Titi. Pe tatăl lui Toma îl cheamă Gheorghe dar toţi îl strigă Puiu.

De aici povesteşte Tomiţă cum numai el ştie să o facă...eu mai spun doar că îl iubesc pe Toma din toată inima, iar maestrulului Gheorghe Dănilă îi dedic acest articol, cu toată dragostea şi admiraţia mea.

Dănilă Toma: A fost frumos într-o seară...când m-am dus în teatru...pe la 2..3 noaptea şi m-am plimbat...am stat în cabină...am cheia...e funny că am cheia de la cabina lui de 10 ani...gen: au renovat...da' broasca a rămas...Acolo e viaţa lui...întotdeauna a fost... Eram intrus, e prizonier...cred că nu prea ai cum altfel...Exemplul total de om măcinat de profesie...teatrul, viaţa, alcoolul, roluri, lipsuri oameni, decepţii, mama...E foarte ciudat că e extrem de generos cu tinerii, adică toţi ăştia mici pe care i-am întâlnit îmi ziceau: "ce miştooo e taică-tu !"

Gata ! Nu îţi mai zic...ce e mişto e că el s-a format într-o perioadă când actorul era ceva cu adevărat important. Asta străbate din el. Chiar era ceva ! Îţi dai seama să fie doar 6 locuri la UNATC şi 1000 de candidaţi ? E o eleganţă undeva....

Eram în 2006 la Craiova la hotel. Turneu. Rămăsesem singur la masă. Tineri...nah...cad ca muştele...şi lângă...era Nea Fane Iordache cu nişte unii...i-am cerut voie să mă aşez la şpriţ. M-a privit ciudat...După vreo juma' de oră i-a zis cineva la ureche...probabil c-a întrebat: Cine e ăsta ? Şi l-am auzit:

"Eşti băiatu' lu' Puiu ? De ce n-ai zis ?"

...mereu când povestesc chestia asta cu nea Fane, deşi o povestesc rar de tot, am impresia că e acolo undeva şi-mi dă o palmă. Asta e senzaţia ! Parcă-mi zice: "N-ai altceva mai bun de povestit, te dai mare cu mine ?" Cam aşa e... Gata...nu îţi mai zic...

Eram la Rosetti, în băruleţul ăla care s-a desfiinţat...eram cu C. şi cu o prietenă...şi apare...nea Gigi "atins" rău, împreună cu un sunetist/luminist de la "Naţional" (teatrul).

Nea Gigi: "Să nu mă dea afară'...

Colegul: "Nu te dă nimeni afară"...cam asta era discuţia. După vreo 30 min...apar unii...
"Nea Gigi !!! Te caută soţia !!! 

Nea Gigi: Ce soţie...n-am soţie..." În fine se ridică să plece şi în drum se opreşte fix la masa mea care era în drum...

Nea Gigi: "Ce faci mă ?"

Toma: "Bine nea Gigi...pe aici...."

Nea Gigi: "Nu ce faci, cu ce te ocupi ?"  Stătea în picioare încă...
Toma: "Păi sunt student...
Nea Gigi: "Aha..."
Toma:...la actorie."

Nea Gigi: "Hopa...de ce ai vrut mă să te faci actor ?"
...şi s-a aşezat...
Toma: "Păi ştiţi că şi tata e actor...
Nea Gigi: "Serios ? Cum îl cheamă mă pe taică-tu ?
Toma: Gheorghe Dănilă...

Nea Gigi: "Puiu ? Nu-l cunosc "

Fotografie oferită de Toma Dănilă