Cavalerul.

Cu tine au început multe lucruri din viaţa mea. Inclusiv acest spaţiu l-am deschis cu o amintire despre tine. Ultima. Deşi continuăm într-un fel de neînţeles de mulţi...Multe ar fi de spus, căci multe s-au schimbat...deşi toate sunt la fel...Studenţii pe care ieri îi  doreai tonici şi vii, astăzi nu sunt nicăieri. Pentru mulţi a fost prea greu. De câţiva mai aud...însă nici unul nu povesteşte nimic...nicăieri....nimănui...Poate au uitat sau poate...discreţia îi opreşte. Nu judec pe nimeni. Este foarte greu şi lupta este complet inegală. Tânarul preferă să se plece sau să fugă...fără generali trupa a rupt rândurile la prima puşcare...

Mâine te vor pomeni cu toţi. Se vor înghesui să povestească cât ai contat pentru ei. Vei vedea producătorii ce au câştigat milioane numai din drepturile de difuzare, ce mulţumiri, ce evocări faine vor creea...Ce pelerinaj va fi la mormântul pe care L. plânge singură, hătuită de măruţi, tatoi şi bahumţani...Deja coloanele de tineri se organizează în piaţă. Şcoala a deschis clasa ta şi organizează proiecţii de la cursuri, fotografii scot albumele în expoziţii care mai de care mai atractive, net-ul geme de informaţii, iar pe Cocorul-Center deja rulează fortşpan-uri din "Iancu Jianu" non-stop...

De ce zâmbeşti ? Nu mă laşi să povestesc cum ne plătea directorul G. ziua de filmare pe câmpul îngheţat unde ne rupeam spatele pe glia patriei; stând la căldurică în Dacie cu geamul deschis doar o palmă, pentru ca actorul care afară stătea în picioare, în frig, să trebuiască să se aplece ca să îşi ia banii...? De ce zâmbeşti ? Oare ai aflat ce se întâmplă ? Cum magazionerii au ajuns profesori de artă şi coafezele de sprâncene producătoare de teve ? Sau nici tu crezi că "a pensa" înseamnă a fi artist...?

Mă întreb oare cum ar fi arătat totul...Cu tine, cum dom' Profesor, cu doamna Olga, cu domnul Cojar şi atâţia oameni minunaţi care ocrotiţi şi iubiţi de Dumnezeu nu trebuie să mai simtă dezastrul...Dar să fim optimişti, cavalerii se vor întoarce într-o zi. Până atunci rezistăm sau crăpăm pentru că nu renunţăm niciodată la nimic. Dumnezeu să te odihnească în pace Adrian. Iar pe noi mă rog să ne întărească. Căci greul abia de aici începe...

Pentru a ajuta aceşti tineri atât de talentaţi, soluţia ar fi ca evenimentele culturale să îşi reia locul ca importanţă în viaţa culturală a României, în pofida evenimentelor lipsite de interes cu care suntem asaltaţi zi de zi. Este şi vina mass-mediei că adevăratele talente nu sunt luate în seamă, dar mai puţin. Cea mai mare vină o au cei care se ocupă de cum arată cultura, din diferitele ministere şi comisii.

Nu a fost în viziunea mea un eşec, dar a fost încă o confirmare că cei care se ocupă de imaginea culturii în această ţară consideră că este bine să intram în Europa cu un festival de manele. A fost o mare dezamăgire. Mare. Dar nu am să renunţ niciodată la nimic. Dezamăgiri cum a fost aceasta nu ma ating, ele sunt constatări. M-am blindat demult de la aceste dezamăgiri zilnice şi am un sistem de valori imbatabil, pe care nu am să-l schimb.

Adrian Pintea