Nu cred că există film sau producţie de televizune din România în care să nu îşi fi adus aportul. Începând cu 1954 se afirmă în "Desfăşurarea", regia Paul Călinescu apoi începe să îşi construiască o carieră excepţională, devenind unul dintre cei mai populari actori din România.
Chiar distribuit în rolul secundare, secunda când trece prin cadru o simţeai. Ştia să construiască cinstit şi serios şi de aceea îl remarcai imediat. În ţăranul ce cânta din frunză pe marginea vreunui drum, sau în plutonierul mucalit ce zâmbea înţelept în barba albă, exista un "ceva" care traversa mereu rampa pentru a ţi se imprima, adânc, în inimă. Şi astfel a devenit etern...
Alături de Colea Răutu şi de alţii, a înfiinţat
Uniunea Cineaştilor din România, fiind actorul care a înţeles să refuze oferte de a juca în telenovele, considerându-le producţii mediocre. În anul 2005, deoarece între nominalizaţi se numărau personaje sumbre ale politicii şi pseudovedete ale unor emisiuni de televiziune de nivel submediocru, Ernest Maftei a refuzat premiul "Cel mai bun român".
Cu ia albă şi cojocul de blană, încis la brâu cu chimirul de piele, maestrul călătorea zâmbitor cu tramvaiul numărul 10 ce ne întorcea de la înregistrările din Radio, sau de la vreun post-sincron, comentând voios fiecare ştire a zilei. Dacă sunteţi atenţi în mai toate filmele româneşti veţi auzi glasul duios şi legănat al Bădiei, chiar dacă pe ecran alt actor îşi va desfăşura elegant personajul. La filmări era ca un tată, se îngrijea de fiecare, actor, figurant, fotograf sau electrician, privind adânc în ochi, tuturor le zâmbea şugubăţ.
Născut primăvara, era un spirt tenace şi cutezător. A fost închis în penitenciarele din Galaţi, Jilava şi Văcăreşti. Judecat de patru ori pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară, a fost achitat de fiecare dată. Multă vreme a fost şomer, fiind hăituit pentru orientarea sa politică. La Teatrul Poporului se angajează ca actor şi lucrează sub numele de Erman Valahu. Primeşte Meritul Cultural clasa I, dar este nevoit să renunţe la el pentru a nu se deconspira. A fost arestat şi condamnat şi de regimul comunist, dar a scăpat de condamnare datorită talentului său fascinant.
În urmă cu peste 50 de ani s-au înfiinţat normele în teatru. Teatrul Giuleşti avea 1300 de locuri. Atunci au venit toţi directorii de teatru din ţară împreună cu colective întregi de actori. În sală pe primul rând Brăila, Bănică, Maftei...iar pe scenă cei din Comitetul Central, pentru a face normele. Ernest Maftei s-a ridicat şi a spus: „Eu normă nu fac, pentru că nu sunt la coasă”, şi a ieşit din sală, pornind abătut, spre crâşma din apropiere. După ceva timp a venit directoarea D. spunând: „E pauză. Ce-ai spus tu acolo, este suficient să te dea afară din toate teatrele. Să vii înapoi şi, după pauză, îţi dau primul cuvântul să repari greşeala”. I-a dat cuvântul şi a reparat totul. S-a întors către sală şi a spus: „Cu partidul am vorbit, acum vorbesc cu voi, colegii. Dragii mei, norma va fi un butoi plin cu căcat la intrarea în culise. O să-l mâncaţi cu lingura ca să vă luaţi leafa. Eu aşa ceva nu fac”. Şi a plecat...
La vârsta de 70 de ani, maestrul Ernest Maftei ne-a dat o lecţie de demnitate şi de conştiinţă. Nu ca pe ceva aparte, ci firesc şi sincer. Cu multă modestie dar determinat, animat de Credinţă şi de Dragoste ! În ziua de 14 iunie 1990, a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizaţi în mineri. După ce l-au bătut, l-au aruncat mişeleşte pe malul Dâmboviţei. Acolo a zăcut inconştient şapte ore. Un cetăţean care l-a recunoscut, l-a salvat transportându-l la Spitalul de Urgenţă. Soţia actorului a decedat în urma unui infarct, din cauza acestor tensiuni.
În noaptea de 21 decembrie 1989, maestrul Ernest Maftei participă, alături de tinerii români, la manifestaţia anticomunistă de la Piaţa Universităţii. La plecarea de acasă a lăsat familiei un bilet, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors. Îl transcriu şi eu aici, cu mult dor, dar şi cu bucuria de fi fost contemporan cu un român demn, un spirit ales şi un actor unic şi irepetabil
„În lutul greu din care am plecat
Am frământat simţire.
Din ură am clădit iubire.
Între seninul din Înalt
Şi jalnicul de jos
Mereu m-am întors
În lutul greu din care am plecat.
N-am fost învins, dar nici n-am câştigat.
Mi-e barba alba, încâlcită, roasă.
Părinte, o să vin curând acasă”.
Ernest Maftei
Fotografie realizată de Dinu Lazăr
