Rămân optimist. Trebuie să mergem înainte. În spate nu ne mai aşteaptă nimic şi trăitul din amintiri nu face bine. Vorba unui prieten drag: "Suntem creatori, nu ? Trăim şi creem, nu avem timp de trecut în prezentul acesta..."
30 sept. 2010
Back to gray.
Rămân optimist. Trebuie să mergem înainte. În spate nu ne mai aşteaptă nimic şi trăitul din amintiri nu face bine. Vorba unui prieten drag: "Suntem creatori, nu ? Trăim şi creem, nu avem timp de trecut în prezentul acesta..."
29 sept. 2010
Un loc.
28 sept. 2010
Gaz, CD-uri şi magneziu.
27 sept. 2010
Marele Inchizitor.
Teatrul Naţional Bucureşti
Legenda Marelui Inchizitor
după Feodor Dostoievski
26 sept. 2010
Părintele Mihail.
25 sept. 2010
Un clov pentru eternitate.
24 sept. 2010
A fi creştin nu înseamnă a fi cretin.
23 sept. 2010
Dilema cu scrisoarea.
Scrisă şi jucată pentru prima oară acum mai bine de o sută de ani (premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional în 1884, supervizată chiar de către autor), "O scrisoare pierdută" este, probabil, imaginea cea mai cuprinzătoare a „stilului” românesc de a face politică. Găsiţi aici una dintre cele mai bune preluări ale unui spectacol de teatru de către un post de televiziune.
Regia de teatru şi pentru TV: Liviu Ciulei
149 minute, color, 1982
Decoruri: Liviu Ciulei
Distribuţia: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu, Petrică Gheorghiu, Ştefan Bănică, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu...
22 sept. 2010
Feţele tăcerii.
Călin a trăit. După luni de spitalizare, eroul a reînviat, ca să trăiască o cumplită perioadă de dezamăgire şi umilinţă, în care triumful adevărului întârzia să apară. Viaţa lui a fost scurtă. Dar nu omul ce numară cei mai mulţi ani a trăit cel mai mult, ci acela ce a trăit cei mai profund. Călin a murit la vârsta fatală a revoluţionarilor - 33 de ani - vârsta la care nu întâmplator a murit Hristos ca om, şi Eminescu ca poet lucid.
Călin a fost un om talentat. Aşa a reuşit să joace şi în filmul “Undeva în Est”, regizat de către Nicolae Mărgineanu, după un scenariu al scriitorului Augustin Buzura şi intitulat "Feţele Tăcerii". Pe cât de misterioasă este cartea lui Augustin Buzura despre acest subiect, scrisă în 1974, pe atât de halucinantă şi profetică este interpretarea lui Teodor Şuşman de către Călin Nemeş, care avea să se sinucidă în 1993, după ce a scris:
"Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
1960 - 1993
21 sept. 2010
Scurtă despărţire.
Din când în când, privesc la puţinele cadre pe care le-am împreună cu dânsul, tânăr şi imberb...şi trist, rupt de această lume, de uitarea ce se aşterne nedrept şi rece peste numele său, încă încerc, vertical, să zâmbesc...
Pentru maestrul meu iubit şi pentru Scurta despărţire dintre noi,
Vă las în valea acestei stinse plângeri,
Orice sfârşit, vesteşte-un început -
Mă duc eu primul, sunt mai priceput,
Să pun din vreme şeile, pe îngeri.
Zvântaţi cu zîmbet, aripile plînse,
V-aştept la grajdurile de smarald -
Nu vă grăbiţi, încă-i amiaz şi e cald
Şi eu v-aştept şi chingile sunt strînse .
Cînd veţi veni-n amurg sub înserare
Vom călări frumoşi, prin elizeu,
În cavalcadă pân-la Dumnezeu,
Descălecând la tronu-i, la picioare.
Ne-om prosterna, cu frunţile alese
Pe lespedea de nouri luminată -
Cel mai voinic din noi va spune: "Tată,
Ţi s-au întors feciorii cu mirese.
Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine,
Şi rău a fost pe drumul străbătut,
Dar tot ce-ai spus să facem am făcut
Şi nu te-a dat nici unul de ruşine.
Şi acuma ne-am întors cu toţi, - ne iartă
Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?!"
21 septembrie 1931 - 10 septembrie 2000
poezia "Scurtă despărţire" de Teodor Pâcă.
20 sept. 2010
Rămas bun nenea Horică.
Horia Şerbănescu, un actor cu un umor subţire, care nu de puţine ori a încântat publicul atât pe scena Teatrului Constantin Tănase, pe scena Naţionalului, cât şi în numeroase filme şi producţii ale Radiodifuziunii Române. Cine nu l-a văzut jucând în filmele lui Jean Georgescu, cu siguranţă a fost cucerit de măiestria sa, în populara emisunie a radioului: "Ora Veselă". Un artist înţelept care ne-a învăţat că pentru a trăi mult, trebuie să murim de râs în fiecare zi.
Eu mi-am făcut din meserie un crez, un fel de a gândi şi de a supravieţui prin a face oamenii să râdă. Consider că, la ora actuală, a face lumea să râdă este cea mai frumoasă meserie din lume. Totuşi, nu este suficient să înveseleşti lumea şi să fii vesel numai tu, ci să dai din veselia ta şi altora. Socotesc că pentru noi, pentru ţara noastră, cea mai frumoasă şi cea mai importantă artă este veselia. La vârsta mea, mi-au dispărut aproape toţi colegii, în frunte cu partenerul meu de scenă, Radu Zaharescu. Practic, sunt singur. Nu am pe nimeni, absolut. Am tras pe dreapta...
HORIA ŞERBĂNESCU
16 martie 1924 - 19 septembrie 2010
19 sept. 2010
Biruinţele unui învins.
La fel ca alţi mari actori români, maestrul a fost obligat de Guvern să aleagă între salariu şi pensie şi, după ce a ales salariul în valoare de 600 de lei, a rămas doar cu un leu din cauză că şi-a luat concediu...
18 sept. 2010
Tare şi cu talent.
Costume prăfuite scoase pe câţiva lei din garderobele teatrelor, 3 fanfare care se anulau reciproc, grătarele ţigăneşti ale lui Vanghelie şi imensa scenă pe care patru tineri zbierau pe o instalaţie de 5 KV: "Dă basu' mai tare în monitor..."
Şi îl vor da...din ce în mai tare, mai lipsit de gust, fantezie şi profesionalim. Tare şi cu talent, că proştii plătesc !
17 sept. 2010
Ofiţerul de presă.
În ultima perioadă, undeva cam acum cinci ani, am simţit că multe din calităţile trupei s-au dezvoltat cu o viteză excepţională. Cercetând temeinic toate zonele lor de manifestare, sau platformele web - blog-uri, site-uri, etc. - unde îşi prezintă activitatea, având şi propria experienţă căpătată alături de mica echipă de producţii V.S.U., am descoperit că Teatrului Masca i s-a alăturat un profesionist. Un ofiţer de presă, serios, atent care ştie exact când, dar mai ales cum să acţioneze, în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Nu cunosc această persoană deşi îmi doresc, nu ştiu cine este, ce pregătire are, dar recunosc acolo un profesionist fin, iar tot ceea ce afirm se bazează numai pe studiul pe care l-am făcut parcurgând întreaga activitate ce o desfăşoară pe spaţiile de popularizare ale Teatrului Masca.
Aici sau aici găseşti un veritabil ghid creeat de un profesionist sau...o echipă de profesionişti care ştiu să îşi susţină actorii, proiectele şi demersurile artistice aşa cum cred ei de cuviinţă, aducând an de an publicul în orice spaţiu în care Arta Actorului îşi poate regăsi dimensiunea sa firească, aceea de emoţie şi trăire artistică autentică. Felicitări din toată inima şi toată admiraţia mea echipei PR a Teatrului Masca, condusă de actorul Mihai Mălaimare.
Fotografie preluată de pe blogul Masca
16 sept. 2010
Amintire cu haiduci.
Şi pentru cine se moare în zadar...
Au trecut zece ani şi fără Vali...Uneori nu cred. Tot îl aştept, îl pândesc tăcut, sperând să apară, sperând...
Un an atât de greu acest 2000. Atât de trist şi atât de greu...Muţumesc Vali pentru tot ce am învăţat de la tine, Dumnezeu să te odihnească şi pe noi să ne ierte pentru toate uitările şi deşertăciunile noastre...
IN MEMORIAM
VALERIU STERIAN
21 septembrie 1952 – 16 septembrie 2000
Împreună pentru Dem.
Au răspuns chemării, regizorul Cătălin Saizescu care ne oferă o proiecţie HD a filmului "Astă seară dansăm în familie" regia Geo Saizescu, actorul Alexandru Bindea care s-a implicat inimos şi în găsirea unei locaţii, Dan Badea actor şi elev al maestrului Dem Rădulescu, Teatrul Masca şi domnul Mihai Mălaimare care s-a oferit să ne sprijine, actriţa Ilinca Tomoroveanu şi regizorul Vlad Stănescu de la Teatrul Naţional Bucureşti. Actriţa Irina Rădulescu fiica maestrului, m-a anunţat entuziastă că doreşte şi ea să se implice, aşadar încercăm să continuăm demersul nostru, căci iată mai sunt oameni dornici de astfel de întâmplări. Curând sper găsesc şi o locaţie adecvată care să ne poată găzdui.
Lor le mulţumesc din toată inima pentru gesturile excepţionale, într-o perioadă atât de neagră pentru artă şi actori şi sper să desluşim o cale curată, cât mai aproape de ceea ce merită memoria unui mare Artist.
Pe 21 septembrie, de ziua maestrului Dem Rădulescu, împreună, într-un eveniment de suflet şi conştiinţă.
15 sept. 2010
Zece ani fără Dem.
Pe 21 septembrie ar fi fost ziua maestrulului. Am lansat pe Grup chemarea la organizarea unui mic eveniment, sau comemorări "Zece ani fără Dem" în luna septembrie. Cred cu tărie ca dacă nu vom construi din proprie iniţiativă o alternativă, curând tot efortul nostru de supravieţuire va fi în zadar.
Dumnezeu să îl odihnească, iar pe noi să ne ajute să găsim o cale...
14 sept. 2010
Libertatea,fiziologia şi artele.
Secretul oricărei drame e absoluta libertate a persoanei. Suspansul cel mai captivant provine din libertatea discreţionară a individului - forma sa culminantă fiind concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletele noastre.
Fotografie realizată de Pavel Alexandru Gerard.
13 sept. 2010
Pseudomorfoze.
Fotografie realizată de Baston Cristiana
11 sept. 2010
Jarul.
Acest adevărat "geambaş de talente" cum era alintat de maestrul Dem Rădulescu, căuta încă din şcoală alături de profesorii de actorie, de dicţie, de balet, de istoria teatrului şi de alte discipline necesare în formarea viitorului actor, pe cei ce vor rămâne ancoraţi în această artă. Pentru că dânsul, considera necesară evoluţia. Drumul aduce experienţă şi anticorpi. De aceea: "Un profesionist nu devine isteric când busola se defectează sau panica s-a instalat". Şi ne punea la treabă, poate şi pentru că anticipa ce va să vină... De aceea, alături de Natalia Călin, Eugenia Șerban, Monica Davidescu, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Ionuț Ciocia, Radu Zetu, Ovidiu Niculescu, Marius Rizea, Cristi Creţu, Gheorghe Ifrim, Mihai Brătilă şi alţi colegi, am reuşit să ridicăm producţii artistice pe diverse scene încă din anii de şcoală. Pentru că în primul rând am fost educaţi, apoi ni s-a acordat încredere. Niciodată nu a existat faţă de noi aşa numitul conflict dintre generaţii, sau celebrul "vezi drăguţă că urmează monologul meu, un pas mai în spate, rogu-te" şi pentru că aveam deasupra girul maeştrilor Ion Cojar, Dem Rădulescu, Valeriu Moisescu şi alţii, ce ne-au transmis un mesaj. În mare, parte educaţia unui actor, mai ales a unui actor tânăr, înseamnă asumarea acestui mesaj. Din păcate, socialul care a doborât artisticul şi spiritualul, a făcut ca acest mesaj să nu mai fie aplicat, cunoscut şi astfel transmis celor tineri. De aceea, şi în Arta Actorului la fel ca şi în alte domenii astăzi, a apărut impostura şi improvizaţia amatoricească.
Veţi găsi aici date biografice, spectacole şi alte informaţii despre bogata activitate a Artistului Ion Cojar, însă cred că trebuie spus ceva, ce nu va apărea în nici o notă de C.V., referinţă sau bibliografie. Şi anume, continuitatea şi jertfa. Dincolo de Credinţă în această Artă, fără componenta statorniciei şi a jertfei, lupta este pierdută. Cine să cuantizeze orele de zbatere, de repere şi praguri psihice pe care le aduci unui personaj ? Cine este capabil să petreacă calvarul din umbra arlechinului înainte de a se urca în baia de lumină ? Ucenic destoinic al altor maeştri, Şahighian, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Al. Finţi, artistul, Ion Cojar ne-a dăruit jertfa sa. În ea, tinerii actori ai mileniului III vor găsi mijloace de a reuşi, dincolo de salar, măreţie sau decădere. Jertfa, filonul autentic al emoţiei subtile, sub care Arta Actorului va reuşi să renască.
Voi rămâne recunoscător acestui minunat izvorâtor de artă ! Ultima frază dăruită mie, strângându-mă tare de mână, când ne-am regăsit doar în calitate de spectatori, stingheri şi alungaţi, intuind admirabil povara pe care o port de ceva vreme, şi-a găsit loc veşnic în inima mea. Jar şi lumină, atâta vreme cât voi putea încă să lupt aşa cum am fost învăţat să o fac, rămân baza de la care pot iniţia încă proiecte culturale, spectacole independente şi încă câteva mici sarcini pe care mi le-am asumat, în Credinţa de a nu risipi darurile pe care le-am primit.
Mulţumesc, maestre Ion Cojar !
"Creaţia autentică e unică indivizibilă şi irepetabilă. Orice reluare e altfel dar tot într-un fel unic. Aceasta e o consecinţă a manifestării globalităţii, a spontaneităţii ca fenomen sincretic specific, prin care se relevă geniul de moment care se manifestă la orice om când acesta se află în situaţii limită când fără a fi pregătit ceva dinlăuntrul lui îl împinge să facă sau să spună exact ceea ce trebuie, ca să iasă dintr-o situaţie critică."
Ion Cojar
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial
10 sept. 2010
Miracolul Olga.
Dincolo de mai bine de 52 de roluri pe scenă, din 1951 şi până astăzi, şi a peste 22 de filme, doamna Olga Tudorache păstrează o demnă tăcere. De 15 ani lasă personajele să vorbească în locul ei. Actor vizionar, a înţeles că secolul XX este cel al regizorului. A acceptat mereu forme noi de joc şi de aceea creaţiile ei au rămas modele.
În tragediile Shakespeariene, în comediile lui Moliere, a făcut săli pline cu piesele lui Bernard Shaw sau Cehov. A jucat mult, dar pentru mulţi ea va fi imaginea Vitoriei Lipan din Baltagul, a Antigonei sau a Beatricei din "Efectul Razelor Gamma asupra Anemonelor."
Viaţa doamnei Olga seamănă cu cea a unei eroine dintr-o piesă de teatru. Are mister şi solemnitate, frumuseţe şi dramatism, strălucire şi geniu. De o eleganţă nobilă şi simplă, cu o siluetă în care se împletesc zvelteţea şi forţa, de fiecare dată aduce pe scenă, ceva din artistocraţia acestei arderi numită, Arta Actorului. Un parfum aproape pierdut, care te învăluie, te cheamă şi te stăpâneşte definitiv. Nu lasă nimic la întâmplare, nici un gest, nici un amănunt, nici o privire, totul lucrează lin, dar ferm şi la plin. Şi de fiecare dată, energia subtilă a forţei iubirii pe care o dăruieşte, te cucereşte pe deplin.
"Actoria e o meserie de disciplină. Ca milităria. Trebuie să faci un lucru atunci când ţi se cere. Fără talent nu ajungi la meseria de actor, fără disciplină, nu poţi să o practici...cel mai greu in meseria asta este să asculţi, să ştii să asculţi..."
Neverosimil de puternică, stăpâneşte oamenii, îşi iubeşte studenţii urmărindu-le traiectorile şi după terminarea aniilor de şcoală. Deseori le devine spectator, respirând odată cu ei din umbra sălii de spectacol. Fie că e vorba de spaţii neconvenţionale, cluburi, cafenele, fie că e vorba de săli de teatru, o zăreşti uneori în public, citind atent programul serii, distribuţia şi fremătând de nerăbdare.
"Când intrau în şcoală, studenţilor le era frică de mine, dar în trei luni îmi era frică mie de ei. Mi se suiau toţi în cap, mă luau în braţe şi eram "Mama Olga". Am lucrat cu nişte copii extraordinari. M-am oprit în cele din urmă, anul trecut, pentru că am 70 de ani şi nu mai rezist fizic. Statul în picioare, drumurile, să lucrezi 8-9 ore în frig, întuneric, sărăcie, în toate condiţiile grele în care se lucrează la UNATC, nu le mai puteam răbda..."
Porneşti uneori televizorul, naiv şi inadaptat, mânat de speranţa că ceva simţire şi trăire va răzbate. Că nu este totul pierdut...părăsit...abandonat...Găseşti toată fauna lumii. Orice este ţipător, agresiv şi plin de păreri şi-a găsit locul în media. O oază cât de mică în care să afli câte ceva despre cei care trudesc în artă, nu vei găsi...Te întrebi de ce eşti trist, de ce nu mai ai chef, de ce toate par atât de strâmbe...
Fără Artist te vei simţi singur mereu, pentru că el este o cale de a ajunge către Dumnezeu. Artiştii, prin jertfa lor, te pot întâlni cu tine ! Iar ei nu aşteaptă nimic, nu cer nimic. Doamna Olga Tudorache este un taifun, o tornadă, un fenomen cosmic, dar este şi femeie, este o mamă extraordinară şi o profesoară de excepţie. Este prin grija şi Dragostea lui Dumnezeu un OM viu, ce încă respiră şi pentru tine. Poate vei căuta, cândva şi Artistul...
Olga Tudorache
9 sept. 2010
Ghepardul
"În comparaţie cu ce se întâmplă la noi, sunt un actor bun. Acum la noi toţi sunt "mari actori", "mari personalităţi", "maeştri". S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut într-adevăr actori mari, unii monumente de teatru. Eu nu îndrăznesc să mă compar cu ei. I-am văzut jucînd, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mîinile în buzunar. Mă gîndesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi uşuratice aş putea fi numit un bun actor".
Ce soartă, ce destin... Cel aplaudat şi ovaţionat minute în şir, cu săli pline vuind, ridicate în picioare, recunoscut de maeştri ca fiind un uriaş, un bijutier... este astăzi o amintire greu de găsit. Ce soartă... ce ciudat destin... câteva replici într-un film mediocru, dar popular, mai amintesc de acest actor:
De fotografii... ce să mai vorbesc... Este o ruşine cum toate piţipoancele, events-urile gastronomice sau colorata maşină a vreunui conţopist, beneficiează de shooting-uri impresionante, campanii media, etc., iar artiştii ce au influenţat destine şi au impus prin arta lor un mod de supravieţuire, chiar spirituală, nu au măcar un cadru realizat profesionist, dacă nu artistic, în această colonie plină de pozari cu blog, şi atât. Onoarea breslei este salvată tot de câţiva Artişti! Amintesc aici pe Maestrul Dinu Lazăr, care credincios propriilor emoţii, departe de curente, opinii, modă sau moft, dăruieşte lumii propria cronica artistică.
Privindu-l pe George Constantin, iarăşi şi iarăşi, ajungi să spui ca Ştefan Iordache: "Scuipam în sân şi-mi făceam cruci că nu poate fi de-adevăratelea..." Ce destin... ce soartă ciudată... ultimele spectacole, "Avarul" - Teatrul Nottara 1994, le joacă cu tubul de oxigen în culise şi ambulanţă cu medic la intrarea actorilor, stingându-se încet, răstimp în care locuinţa îi este luată, căci bravul sistem începuse deja operaţiunile de război cu Artiştii români...
Şi totuşi a strălucit, impunând Artei Actorului noi coordonate! Subtile, lucrate la flacăra vie a unei conştiinţe artistice, descoperite de căutătorul de comori Savel Stiopul, odată cu filmul "Aproape de Soare" - 1960. Ascultaţi "Ghepardul" lui Lampedusa sau priviţi doar câteva cadre din "Cel mai iubit dintre pământeni", "Înghiţitorul de săbii" sau "Reconstiruirea" şi veţi înţelege ce distanţe separă ştacheta impusă de Artă - consumismului bolnav...
"În hainele lui se simte mirosul tuturor regizorilor mari cu care a lucrat. Şi a lucrat cu toţi", spunea regizorul Alexandru Dabija şi subscriu la această afirmaţie. Căci actorul nu poate exista singur, el este doar vârful unui aisberg uriaş care dacă nu există, arta lui este strivită sub povara societăţii... Regizorii, sunt cei care fac actorii să izbutească. Ei, cu comentariile lor, cu stările lor, cu meşteşugul lor - Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Ion Cojar şi încă câţiva, ce muncesc propria fiinţă, căutând şi călăuzind actorul către lumină.
"Un actor ca George Constantin poate scoate din sân trei Regi Lear. Cel care se vede pe scenă e seducător şi va rămâne fără îndoială ca o creaţie neobişnuită. O imensă bunătate degajă această creaţie." spunea Marin Sorescu, dar cine astăzi să îl mai audă ? Cui să îi mai pese...? La fiecare Artist ce l-a cunoscut apar obsesiv următoarele observaţii: era special, inedit, insolit, mare bijutier, bufon, calitatea lui - senzualitatea, era un taifun, a schimbat sintaxa, plastica cuvântului... şi cuvintele par a nu putea cuprinde întregul, numit George Constatin.
Şi acest munte de suflet avea să plece singur şi umilit din această lume... Pentru că aşa este construită această naţie ce îşi sfâşie pruncii... Cum putea tânărul de 24 de ani care eram, să înţeleagă cuvintele actorului Bogdan Vodă, care printre lacrimi la telefon, mă ruga să vin să ridicăm trupul marelui actor, către micuţa bisericuţă de pe strada Icoanei? Cine eram eu...? Un biet student la Facultatea de Teatru, cu o rablă de maşină "break", cârpită pe la toate colţurile... Iar în noapte aceea, alături de familie şi de o parte din distribuţia de la "Avarul", căci a murit imediat ce a coborât de pe scenă, nimeni. Ce minister de cultură... ce senat... deputaţi sau preşedinţi...? Inimoasa şi talentata sa familie, o mână de actori şi Dumnezeu...
În acelaşi fel, ca la maestrul meu iubit, Dem Rădulescu, se repetă aceeaşi tragedie. În bisericuţa ce a primit povara sufletelor noastre, mă întreb încă, cum se poate ca un popor plin de atâta suflet, să uite mereu de cei pe care îi iubeşte şi îi aplaudă...
Închei această modestă restituţie de memorie, cu replica din "Furtuna" lui Ciulei, în care marele George Constantin a fost Prospero. Prima replică a lui Ariel la intrarea în scenă şi adresată lui Prospero este:
"Magistre fără seamăn, slavă"...
7 sept. 2010
Creatorul de teatru.
Împreună cu maestrul Moisescu petreceam multe nopţi în Facultatea de Teatru, învăţând să descifrăm complicatul limbaj al scenei. Situaţii scenice, trasee, motivaţii, relaţii scenice, racorduri de stare...şi câte şi mai câte. Aşa am început să descopăr întregul, în Arta Spectacolului. Căci actorul, deşi parte importantă şi necesară, el singur, nu înseamnă nicidecum Spectacol...
Studiam serios, trăgeam de noi într-un ritm frenetic, acumulând clipă de clipă, mânaţi precum mânjii, de un profesor şi un Artist generos, născut parcă pentru a tălmăci Arta Dramatică, dornic de Viu şi de Adevăr. Fără încrâncenări, cu har şi zâmbet a dărâmat zidul (im)pus de sistem, dăruind fiecăruia după putinţă şi pricepere.
Valeriu Moisescu face parte din promoţia de aur a Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind la clasa de regie îndrumată de profesorul George Dem. Loghin în anul 1956. A avut colegi pe Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu, Sanda Manu. Pe scenele teatrelor din Bucureşti, Galaţi, Oradea, Ploieşti, Iaşi, Craiova, Sankt-Petersburg a realizat peste 120 de spectacole
A ucenicit pe lângă regizorii Ion Şahighian şi Crin Teodorescu. A prins vibraţia spectacolelor lui Alexandru Finţi, rafinamentul lui Moni Ghelerter, vitalitatea şi verva stăpânite de maestrul Sică Alexandrescu. A văzut jucând pe: Birlic, Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu şi Marcel Anghelescu. A dirijat în scenă pe Olga Tudorache, Toma Caragiu, Ştefan Mihăilescu Brăila, George Constantin, Ion Marinescu, Mihai Mereuţă sau Ştefan Bănică. Din 1971 ca profesor universitar la U.N.A.T.C. "I.L.Caragiale" Bucureşti, a format şapte promoţii de regizori.
Silviu Purcărete, Mihai Manolescu, Cristian Hadgi-Culea, Dragoş Galgoţiu sunt elevii uneia dintre personalităţile cele mai discrete şi mai dăruite proiectului artistic românesc. Partener de viaţă al actriţei Mihaela Juvara, maestrul Valeriu Moisescu, om cald şi bun, m-a învăţat definitiv că:
"Problema reală a teatrului nu este aceea de a înfăţişa viaţa pe scenă, ci de a face ca scena să capete viaţă..."
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial
6 sept. 2010
Taina Mărturisirii.
Pe de o parte, susţinem lucruri minunate, pe de alta, facem fapte groaznice de care, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi. Distrugerea, uciderea ne însoţesc zilnic şi nu putem scapa, decât printr-o „convertire”, sau înţelegerea profundă că avem nevoie de „chipul” adevărat pe care l-am pierdut.
Aşa am scris cartea. Găsiţi mai multe în ea. E greu de spus în câteva cuvinte, totul. Boala a avut şi ea un rol important. Când eşti foarte disperat, e o ocazie bună să afli adevărul, sau măcar o parte, atât cât poţi suporta. Rugăciunea, cuvintele speciale ale rugăciunilor ortodoxe au fost puntea cu care am trecut prăpastia."
Cuvintele de mai sus aparţin actriţei Mariana Buruiană. Acum, la vârsta de 55 de ani, "Domnişoara Christina", ingenua din filmul lui Viorel Sergovici ce avea să o confirme ca pe o actriţă aparte, talentată şi misterioasă, este astăzi un om profund credincios. Retrasă din lumina reflectoarelor de peste 15 ani, a ocolit şi scena teatrului Bulandra unde odinioară strălucea, iradiind publicului, o tandreţe sublimă, magică...
Aveam 17 ani, eram unul dintre numeroşii puşti cu o cheie de gât şi o chitară pe umăr, ce bătea străzile în oraşul gri, undeva în cartierul construit lângă gara cea mare. Un tip ciudat, mereu cu o ţigară în colţul gurii, un fel de fular la gât şi o geantă ponosită pe umăr, m-a acostat zâmbitor şi m-a aruncat direct în producţia filmului "Figuranţii" - regia Malvina Urşianu - 1987.
Deloc nu puteam pricepe pe atunci, de ce filmăm aceiaşi scenă de mai multe ori...de ce schimbau mereu ba luminile, ba poziţia aparatului de filmat...de ce toţi erau foarte tăcuţi şi foarte concentraţi...Pentru mine totul era o enormă ciudăţenie. Însă...am rămas. Aşa am avut ocazia să o admir pentru prima dată. Tăcută, cu un licăr permanent în ochi ce mă trimitea cu gândul la un spiriduş vesel, un păr lung, deschis la culoare, dar mai ales tot timpul cu un aer straniu...greu de definit...Un fel de abur ce o însoţea permanent...
Aveam să o întâlnesc apoi multă vreme, pe alte platouri de filmare, prin culisele teatrului...şi tot timpul mă scăpăra cu lucirea aceea veselă din privire. Însă mereu tăcută, misterioasă, păstrând parcă numai pentru sine, o taină adâncă. Mult mai târziu, când aveam să pierd, şi să mă pierd, am reuşit să înţeleg la rândul meu...
Dacă ceva din cele de mai sus v-au trezit o amintire vie, dacă a te întâlni în rugăciune cu cel de care sufletul tău are nevoie îţi pare un munte prea greu de urcat...sau dacă doar nevoia de a înţelege câte ceva din sufletul şi viaţa unui artist te cheamă, te invit să citeşti "Taina Mărturisirii", carte scrisă de actriţa Mariana Buruiană.
5 sept. 2010
Drumeţ în calea lupilor.
Actorul cu o figură absolut neobişnuită, ce stăpânea ştiinţa de a acoperi partituri de o mare profunzime emoţională, atât de bine gradat şi aparte în peisajul artei dramatice româneşti a jucat o bună perioadă pe scena Teatrului Nottara. Acolo l-a întruchipat pe Orlando din „Cum vă place" sau pe Alioşa Karamazov din „Karamazovii". A fost Culi Ursache în filmul „Ochi de urs", regia Stere Gulea apoi tânărul singuratic din „Secvenţe" a lui Alexandru Tatos. Rând pe rând şi-a legat numele de personaje în filme precum "O lacrimă de fată", "Singur de cart", "Să mori rănit din dragoste de viaţă", "Cantonul părăsit", "Umbrele soarelui", "Balanţa", "O vară de neuitat", "Fii cu ochii pe fericire" sau în producţiile pentru televiziune: "Ciuta", "Domnişoara Christina", "Trandafirul şi coroana". Unul din rolurile ce aveau să îi schimbe însă viaţa, a fost cel din filmul "Drumeţ în calea lupilor" regia Constantin Vaeni.
În anul 1990 a fost una dintre vocile Pieţei Universităţii, participant activ la toate mitingurile şi adunările Alianţei Civice. TVR singura televizune din aceea vreme - ironic denumită - „Televiziunea Română Liberă", a acţionat puternic pentru demonetizarea actorului Dragoş Pâslaru, ca de altfel, a tuturor personalităţile ce participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii.
Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se pe post fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile acelea erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune, omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.
Odată cu filmul lui Alexandru Maftei - "Fii cu ochii pe fericire" actorul şi-a luat adio de la platourile de filmare şi de la scenă. Într-un fel, a aplicat soluţia Soljeniţân pentru evadarea dintr-un spaţiu totalitar: Individul se salvează prin „moartea consimţită”, prin „luarea unei hotărâri ce implică ruperea definitivă cu trecutul”.
"Am luat coarnele plugului Dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot" este singura declaraţie oferită anchetatorilor de către actorul Dragos Pâslaru, care s-a retras apoi într-un schit de pe Muntele Căpăţânii ce ţine de Mânăstirea Frăsinei, cea mai strictă din punct de vedere al vieţii monahale. Astăzi părintele Valerian a ajuns la 56 de ani. Trăieşte retras de lume şi răspunde întrebat fiind de filmele actorului Dragoş Pâslaru: "Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri..."Gândind totuşi la un final...îmi apare nimerit acum, începutul întâlnirii cu părintele Valerian:
"Am fost mort, când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici. Înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul"
4 sept. 2010
Ana din Irina.
La intrarea în portul Galaţi s-au pornit explozii de artificii, explodau şi mici bombiţe pe apă. Toate astea fiind puse la cale de artificierul, Daraban, un om extraordinar ! Odată ajunşi la mal, Francisc Munteanu a luat o sticlă de şampanie, a deschis-o şi după ce a turnat în cupe improvizate, a ciocnit cu ea: "La mulţi ani, Irina ! Tu de astăzi eşti majoră !".
Irina Petrescu:
Mi-e groază de ce viaţă grea îi aşteaptă acum pe actorii tineri. Scena este teribil de crudă şi de nemiloasă şi arată toate defectele de caracter ale actorului. Trebuie să ai grijă să fii cât mai curat, cât mai sincer, cât mai adevarat, pentru că scena e cruda şi te trădează." "Meseria noastra este a făcăturii, a minciunii, dar trebuie să existe un adevăr, o credinţă, o sinceritate pe care publicul o caută şi o cercetează fără greş"
3 sept. 2010
Ştefan, călugărul poet.
Personal sunt recunoscător ieromonahului Mihail Harbuzaru - Mănăstirea Sinaia pentru multe dintre cele pe care le-am descoperit de când Dumnezeu a făcut să ne întâlnim. Îi datorez acestui tânăr părinte şi îi mulţumesc pentru legătura cu aceşti oameni absolut minunaţi, dăruiţi de Dumnezeu cu puterea Credinţei, Nădejdei şi a Dragostei. Un gest mic, aproape nesemnificativ, uneori poate face să descoperi o odată cu o lume nouă şi pe tine, cel cu adevărat.
"Iepurii nu mor (Pentru copiii sovietici care au crescut mari)" este ultimul proiect de "mirean" al lui Ştefan Baştovoi. În 1999 a fost tuns în monahism, primind numele Savatie. La 28 octombrie 2000, a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002, ieromonah. Vieţuieşte la Mănăstirea Naşterea Domnului din eparhia Edinet şi Briceni din Republica Moldova.
Ieromonah Savatie Baştovoi:
Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg.
Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.
Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.
Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrânilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.
Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.
2 sept. 2010
Prinţul din Levant.
Actorul acesta a reuşit ! De multe ori maestrul Mihail Stan a ridicat sala în picioare recitând "Monologul puiului de vulpe" a lui Evtuşenko sau "Mistreţul cu colţi de argint" a lui Doinaş. Numele său se leagă strâns de fostul Teatru Giuleşti - ruină contemporană sub podul Grant, de Cenaclul Flacăra, de poetul Adrian Păunescu care i-a dedicat chiar o poezie, de televizune, de sculptură, de fotografie, de artele marţiale - căci este centură neagră - judoka şi nu în ultimul rând de elevii-actori pe care i-a pregătit.
Prieten cu Vladimir Vâsoţki, Marina Vlady sau coleg de cameră cu Doru Stănculescu în lungi turnee, 30 de ani actor pe scenă sau în film, şi eheei... Câte seri minunate nu petreceam vrăjit în micuţul apartament de la etajul 1 al blocului unde seară de seară mă compuneam...
După ora de curs care dura în jurul a patru ore pământene luam pauză cu Vâsoţki, Gene Hackman, Mihailopol sau vizitam prin albumul de fotografii vechi, cartierul Uranus - strada unde Moţu', Ciocu', Horia Stoicanu şi Mihail Stan au copilărit...Învăţam tehnici de respiraţie yoga, impostarea în "şoaptă timbrată" a lui Eminescu, meditam, învăţam să mă concentrez, să mă relaxez, limbaj non-verbal şi multe altele din cele necesare şi tare trebuincioase tânărului ce eram. Ştiu că acum toate acestea par tâmpenii şi baliverne...mai ales pentru creierele amorţite ale tânărului actor dornic doar de ciubuc în telenovele mexicane reîncălzite în Buftea...
Nu pot aprecia eu ce mare actor este maestrul Mihail Stan. Ce spirit colosal ! Dar pot să îmi mărturisesc dorul şi să constat printre altele că pe tot net-ul ăsta plin de artişti ai imaginii un singur cadru măcar, nu am găsit cu acest actor. Nu are raiting ? Nu are blog sau recunoaştere "wikipedia"...nu ? Domnilor ce ne-aţi umplut cu imagini ale maimuţelor siliconate, aflaţi vă rog şi părerea mea:
Acest actor nu are nevoie de raiting pentru că "raitingul" s-a născut după ce acest artist reuşea să oprească timpul în loc ! Raitingul s-a născut după "fenomenul Mihail Stan" ca povară pentru maimuţele coborâte din copaci direct în cultură ! Sunt oameni împliniţi cei ce îl admiră şi îl cunosc ! Citiţi poezia scrisă de Adrian Păunescu, căutaţi pe actorii Bogdan Vodă sau Mihai Verbiţki, foşti elevi şi ei sau ascultaţi înregistrarea de mai jos realizată prin anii '80 de cei ce alergau cu carul Radio-ului prin toată ţara după artiştii români.
Am pus deci stop-cadru la o veche înregistare video preluată de pe pe TVR 1, am confecţionat cu puţina mea pricepere o fotografie şi am urcat pe marea reţea ce ne-a îndepărtat unii de alţii, tot mai singuri şi tot mai trişti, imaginea unuia dintre oamenii cei mai dragi inimii mele.
Nu vă mai temeţi de artişti, nu vă mai alungaţi sufletul ! Tinere nu mai fugi speriat, ascultă...! Prinţul din Levant încă trăieşte.
1 sept. 2010
Vânarea de vânt.
Tinerii nu au prins decât ideea de fugă sau bijniţăreala. Ciubucul. Şpaga ţigănească, unica cale de salvare. "Îmi dai-îţi dau..." Iar restul par a te privi ca pe un nebun când vrei să consolidezi, să întărteşti, să munceşti, să lupţi. Dăruirea, pasiunea, sacrificul ? Vorbe în vânt...Nimeni nu mai vrea să lupte.
Aşa se pierde. Aşa arată neputinţa !