vineri, 3 septembrie 2010

Ştefan, călugărul poet.


Ştefan Baştovoi este un scriitor tânar deosebit de talentat cu un destin foarte interesant. După ce debuteaza, la 20 de ani, cu o carte excepţională, "Elefantul promis" (Editura "Arc" - Chişinău, 1996) după care urmează "Cartea Războiului" (Editura "Marineasa" -Timisoara, 1997) şi "Peştele pescar (o poveste)" (Editura "Marineasa", 1998), volume de poezie cu care câştigă numeroase premii literare naţionale şi internaţionale şi simpatia, admiraţia şi prietenia publicului - critici, colegi, scriitori, "cititori simpli", etc. - scriitorul Ştefan Baştovoi, popularitatea căruia creştea nu pe zile ci pe ore, pur şi simplu abandonează lumea literară şi Facultatea de Filosofie (Universitatea de Vest din Timişoara) unde era student şi…se călugăreşte.

Personal sunt recunoscător ieromonahului Mihail Harbuzaru - Mănăstirea Sinaia pentru multe dintre cele pe care le-am descoperit de când Dumnezeu a făcut să ne întâlnim. Îi datorez acestui tânăr părinte şi îi mulţumesc pentru legătura cu aceşti oameni absolut minunaţi, dăruiţi de Dumnezeu cu puterea Credinţei, Nădejdei şi a Dragostei. Un gest mic, aproape nesemnificativ, uneori poate face să descoperi o odată cu o lume nouă şi pe tine, cel cu adevărat.

"Iepurii nu mor (Pentru copiii sovietici care au crescut mari)" este ultimul proiect de "mirean" al lui Ştefan Baştovoi. În 1999 a fost tuns în monahism, primind numele Savatie. La 28 octombrie 2000, a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002, ieromonah. Vieţuieşte la Mănăstirea Naşterea Domnului din eparhia Edinet şi Briceni din Republica Moldova.


Ieromonah Savatie Baştovoi:

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg.

Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrânilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.