Banul muncit.

Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţă. Cât era ziua de mare, Iliuţă nu ştia altceva să facă decât să doarmă. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţă şi i-a zis:

- De mâine să mergi la lucru şi să nu te întorci până nu ai să câştigi un galben.

A plecat Iliuţă. S-a făcut că munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.

- Iată, tată, banul muncit !

Părintele a luat banul şi l-a aruncat în foc spunând:
- Acesta nu e ban câştigat de tine!

A plecat Iliuţă. Era trist că îşi necăjise părinţii. S-a apucat de muncă. Pe la sfârşitul lunii se întoarce acasă.

- Te uită, tată ! zice Iliuţă, şi îi întinde un galben cu zimţii noi.

Tata îl cântăreşte în palmă şi îl azvârle în foc.
- Nu, tată, începu să strige Iliuţă, nu-l arunca! E galben muncit!

Se repede cu mâinile în flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează faţa tatălui.
- Vezi, Iliuţă ? Aşa e banul muncit. Il preţuieşti cu adevărat.

textul : "Banul muncit" de Alexandru Mitru

Vina.

Suntem vinovaţi, nu ? Pentru că te-am făcut să râzi. Pentru că ţi-am adus aminte de tine. De viaţă. Pentru că te-am făcut să uiţi sau...dimpotrivă să lupţi ! Nu ? Trebuie să plătim pentru emoţia pe care ţi-am dăruit-o ! Este ? Cel mai adesea laolaltă cu profesorul ce te-a învăţat să te semnezi pe contracte. Sau nu s-a lăsat până când nu ai învăţat cât fac totuşi 7 X 8...ca apoi să poţi număra banii, compromisurile... Laolată cu medicul ce ţi-a adus pe lume copilul sau te-a lecuit când te-ai dat cu capul de pereţi. Nu ? Laolată cu artistul ce ţi-a cântat când iubeai sau solidar cu fotograful ce ţi-a dăruit eternitatea...

Îţi eram datori, nu ? Credeai că înşelăm. Este ? Pentru că obişnuit să furi nu crede-ai că poate fi altfel. Că poate exista o altă lume decât "a ta". Sau mai multe lumi... Spune-mi odată ce gust are frica ta ! Frica asta care ţi-a mâncat sufletul şi toate nopţile. Spune-mi odată cum este să te urăşti atât de mult. Ce gust, au toate acestea ? Căci ştiu că tot cu o lingură mănânci şi tu, tot într-un singur pat dormi şi tu, şi tot gol precum ai venit, vei pleca...

Căci vei pleca şi tu cândva. Aşa precum noi, acum, ne-am luat copii, femeile şi strămoşii şi am pornit la drum. La un alt drum. Daaa...! Nu vom mai avea garderobă şi daaa...fardul se va întinde de la căldură. Da, da, da ! Aşa este ! Dar atât. Doar...atât !

Bucură-te şi zâmbeşte ! Ai reuşit ! Încă odată ţi-a "ieşit" !

Heei ! Nu mă auzi ? Totuşi, de ce eşti trist ?

atât de trist...

Ruperea.

Ceea ce pentru alţii păreau scenarii neverosimile sau exagerări, pentru alţii se numeşte realitate şi gust de fiere. Tăvălgul a început să măture. Alunecând la vale pe tobogan, artiştii au plâns, au afirmat chiar că vin să joace pe gratis până trece criza...totul a fost şi va fi în zadar. Spectatorul român a decis odată cu guvernaţii săi: Pentru cultură în România nu mai este loc !

Opera din Constanţa şi-a luat adio de la spectatori ! Decizia a fost luată de Consiliul Judeţean care a comasat instituţiile culturale de la malul mării. "Stăm la salarii, la concedii fără plată, să luăm salarii mai mici cu 40-50%, acceptasem până la urmă ideea asta, numai să nu se desfiinţeze, pentru că niciodată nu se va mai reînfiinţa", a declarat Daniela Vlădescu, fost director al Operei din Constanţa.

353 de angajaţi au fost concediaţi, dintre care 292 de artişti. Inutil de spus în câţi ani se formează un colectiv, ce înseamnă munca de reunire şi construcţie a unui nucleu artistic, logistică, echipamente tehnice, decor, scenotehnică şi celelelate elemente ce compun arta spectacolului.

Şi nu se vor opri aici, urmează curînd asediul teatrelor şi filarmonicilor de stat.

Fix la ora cinci.

Asediul asupra culturii are o motivaţie extrem de puternică: Privarea de libertate ! Un om liber, vertical, este capabil să ia decizii, să se apere şi să lupte. Un sclav este supus, incapabil să se conducă.

Teatrele sunt sub asediu, editurile par câmpuri părăsite, casele de producţii sunt azile de nebuni şi pepinieră de homosexuali. Directorii ridică neputincioşi din umăr, atenţi doar să îşi chivernisească proprile obligaţii, managerii culturali nu au apărut iar de independenţă şi demnitate, intelectualul român obişnuit să urle doar în turmă, nici nu vrea să audă.

Aşa stăm de peste 50 de ani. Amorţiţi şi aşteptând un "ceva" ce nu mai vine. Generaţile care acum ar trebui să conducă, oamenii pregătiţi cu adevărat, de la care tinerii ar avea ceva de învăţat, au fost măcinaţi de boli grele. Boli născute de cele mai multe ori din frustrări şi din ură, ce îşi au originea în imposibilitatea de a comunica, de a reuşi să se afirme, de a fi recunoscuţi.

Cei care nu au murit, au fugit. Au preferat o fugă ce le asigură un minim de refugiu. Acolo, în scorburile sufletului îşi plâng anii irosiţi, copii părăsiţi ce au rămas pribegi sau dorul, amarul dor de ţară. De o ţară ce este izbită de toţi pereţii unui concasor ce îi striveşte încet dar sigur, orice şansă de renaştere.

Indiferenţa, lipsa de jertfire şi această imensă miştocăreală în care ne bălăcim ne este calea pe care ne-am aşezat în fund. Şi aşa...stăm. Incapabili, paralizaţi, aşteptând o minune...

Târziu vom pricepe câte ceva. Aşa, precum cei care îşi sorb liniştiţi ceaiul fix la ora cinci, povestind uneori străinilor, de strada prăfuită unde bătrâna mamă îşi pleacă privirea în faţa vitrinelor şi în care copilăria lui îl aşteaptă pe banca din parcul de unde nu mai vroia să plece.

Cultura a rămas pentru cei mai mulţi un pretext de a strâmba din nas la seminarile şi conferinţele din holurile de hotel luxos. Ne pute transpiraţia sub cămaşa ruptă dar continuăm să aruncăm cu parfum pe noi, strivindu-ne copii de pereţii concasorului atent construit de străbuni.

Rămas bun Lucia Mureşan.

Ne-a părăsit distinsa actriţă Lucia Mureşan. Una dintre "vocile" emisiunii "Teleenciclopedia", protagonistă în peste 100 de spectacole de teatru, 15 producţii cinematografice şi numeroase producţii de radio şi televiziune.

După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (clasa profesoarei Irina Răchiţeanu) a fost repartizată la Piatra Neamţ împreună cu toată promoţia şi au înfiinţat acolo Secţia de Teatru. Apoi, dă examen la Teatrul Nottara din Bucureşti, unde noul director Horia Lovinescu reuşeşte să facă o trupă tânără, formată din Gilda Marinescu, Anda Caropol, Emil Hossu, Alexandru Repan şi alte nume celebre ale teatrului şi filmului românesc.

Decan şi profesor la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii "Spiru Haret" din Bucureşti din 2002, a fost căsătorită cu fotograful Ion Miclea. Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească.

IN MEMORIAM

LUCIA MUREŞAN

1938 - 2010