"Unul de la noi de la perceptie m-a invatat! „Vrei sa-ti treaca? mananca, bea, fa petreceri si magnetizeaza-te, dar magnetizeaza-te strasnic cu jamaica..." și... ma magnetizez."
Catindatul (Actul II, Scena I)
Scrisa de Ion Luca Caragiale pentru concursul organizat de Teatrul National Bucuresti, concurs pe care autorul l-a castigat, comedia a avut premiera pe 8 aprilie 1885. Socotind putin aflam ca sunt 134 de ani. Adica una suta treizeci si patru de ani ! Istorie... ? Neinteresant!
Si totusi..
Daca cerecetam putin vom descoperi o istorie zbuciumata... De la scandalizarea "moralitatii" publice la atacuri de presa, de la montari controversate si cronici defavorabile la lucrari menite sa apere intreaga opera a autorului (Comediile domnului Caragiale - Titu Maiorescu), de la succese memorabile precum montarea lui Sica Alexandrescu din 1951 la... cosmarul materiei de studiu pentru examenul de bacalaureat al elevilor... "D’ale carnavalului" este cumva „infernul operei lui Caragiale”, asa cum o numeste Mircea Cartarescu.
Oare ce-ar mai putea fi spus, relevat sau adaugat despre o noua montare realizata intr-un teatru... nou ? Inainte de toate, intreaga punere in scena a acestui spectacol se constituie intr-un examen greu de trecut pentru orice teatru, regizor, scenograf, tehnician, dar in primul rand pentru actori! Dincolo de productie, management, resurse artistice sau financiare, oricarui actor, care are sansa de a "prinde" un rol in aceasta comedie, nu are cum sa nu ii bubuie in suflet si trup, replicile devenite deja celebre, studiile de personaj din anii facultatii sau diversele montari ale acestui spectacol...
In vremuri nu de mult apuse, publicul era capabil sa rosteasca odata cu actorul de pe scena, fiecare replica. La fel ca in "O scrisoare pierduta" sau "O noapte furtunoasa. Pastrandu-si totusi deschisa urechea sufletului, astepta atent optiunea asumata de actor, rasplatind generos cu aplauze cand acesta reusea sa surprinda.
"Frumosul este singurul atribut potrivit al lumii, tot asa nemarginit ca si dansa."
Ion Luca Caragiale
Daca ar trebui sa rezum intr-un singur cuvant ceea ce am simtit dupa vizonarea acestui spectacolul regizat de catre Dan Tudor, acesta ar fi:
Libertate!
Creatorul talentat, care a studiat indelung, sincer, atent, determinat, animat de multa dragoste si traind experiente exceptionale de viata, nu are nici o teama in a formula si darui liber, creatia sa.
Curajul de a propune o montare clasica din care fac parte patru tineri actori talentati, fara o scenotehnica "high tech" sau alte efecte de scena, acuratetea respectarii textului, inventand situatii ofertante si inedite, muzicalitatea aparte a intregului spectacol, marcata chiar de momente muzicale live, cu percutii si ritmuri, apoi efortul de a se angaja si ca actor in propria viziune regizorala si nu in ultimul rand forta de a depasi inteligent inca un prag, pe drumul inceput cu multi ani in urma, cand reusea sa ma zgudie din temelii, pe mine si pe cei prezenti in sala de spectacole a hotelui Forum, in seara recitalului sau "Haine de paiata" pentru care a fost distins cu Marele Premiu la Gala Tanarului Actor Costinesti 1985, ei bine toate acestea, m-au condus in a rezuma totul la starea de libertate.
Renascentist prin definitie, fost sportiv de performanta, poet, muzician, actor, regizor, profesor, doctor in Artele Spectacolului, membru al Uniunii Scriitorilor, spirit vizonar si tenace, Dan Tudor reuseste cu fiecare demers estetic creat, sa imbine perfect tragicul si comicul, intr-un cadou unic, daruit spectatorilor, cu libertate, dar si cu multa, foarte multa dragoste.
In distributie alaturi de Manuela Hărăbor, luminoasa desi impunatoare si autoritara in Mita Baston, va veti bucura de prezenta Corinei Dănilă. Stapana pe sine, daruieste cu naturaletea-i obisnuita, sarm si umor, propagand insa si forta necesara rolului Didina Mazu.
Dan Tudor in Iancu Pampon si maestrul Tudorel Filimon in rolul Crăcănel, actioneaza ca un liant formand un cuplu extraordinar, consolidat de o legatura tainica ce ii uneste parca si dincolo de rampa scenei. Separat sau impreuna mi-au reamintit cu bucurie de stralucitul cuplu Farfuridi si Brânzovenescu, implinit maiastru de maestrul Dem Rădulescu si Mircea Diaconu, in celebra montarea a Teatrului Bulandra cu "O scrisoare pierdută" din anul 1972, in regia maestrului Liviu Ciulei.
Reusind sa daruiasca fiecarui actor libertatea de a se exprima, regizorul Dan Tudor asigura o partitura ampla si tinerilor actori Florin Dobre, un Iordache plin de vitalitate, dar care marcheaza inteligent si accente de duiosie, Ionut Gurgu - Chelnerul, un rol aparent mic, dar pe care tanarul actor a creat o partitura plina de umor ce aduce pe alocuri cu scene din secventele de aur ale filmului mut, Marius Furtuna - Ipistat plin de muzicalitate, ritm si aplomb si nu in ultimul rand Vlad Vîlciu - Catindatul, care jucandu-se tot timpul cu planurile si alternand plin de talent si versatilitate stari si situatii pe muchie de cutit, si-a consolidat cu acest personaj, calea catre, cred eu, o cariera stralucita!
Intr-un decor aparent simplu insa creat inteligent, cu spatii de joc ofertante, mobile, cu atentie in detalii, care induce atmosfera necesara personajelor caragialiene se remarca identitatea Corinei Grămoşteanu. Costumele spectacolului nu pot fi asumate unei epoci anume. Cu baza clasica, dar si un captivant apetit catre avangarda, creatoarea Geanina Punkosti,
intregeste perfect matrita intregii productii.
Despre Gabriel Fătu, actorul care insufleteste personajul Nae Girimea, marturisesc ca nu imi este usor sa vorbesc. Nu am nicio rezerva fata de prestatia artistica pe care acesta o imbina cu farmec si determinare, reusind sa innoade si sa deznoade intrigile amoroase ale amantelor amorezate si amantilor pusi pe razbunare. Daca intregul spectacol, asa cum am amintit, m-a condus catre ideea de libertate, in cazul actorului, producatorului, managerului si prietenului Gabriel Fatu, adeseori ma rezum la cuvantul curaj.
Este un curaj nebun, in aceste vremuri, sa ridici si sa sustii din temelii o institutie culturala abandonata, ba merg mai departe si spun, sabotata, ca sa raman in spiritul marelui Caragiale. Sa strangi si sa sustii in proiecte de succes, o trupa ampla de actori. De la vedete cu personalitate si experienta uriase la tineri actori, unii chiar studenti. Sa reusesti cu curaj si argumente sa demontezi fiecare atac, tintit cu acuratete, atunci cand lucrurile au inceput sa capete contur si directie. Si tot cu curaj sa zambesti cavalereste cand lasand deoparte munca din spatele unei productii, a unui proiect nou, a unui noi incercari de a te curma, stradanie nesfarsita si nimicitoare, sa reusesti sa inchei in aplauze scena, ca actor.
Invaluind intr-un echilibru sensibil si armonios curajul cu libertatea, minunata intalnire care a nascut spectacolul "D'ale, la Dalles", depaseste incantator prejudecatile cu care vrand-nevrand intri in cocheta si primitoarea, astazi, sala de spectacole din centrul Bucurestiului.
Teatrul Principal, invidiat si suduit pe la colturi, insa iubit de multi, de foarte multi spectatori, actori, scenografi, tehnicieni sau iubitori de arta, de teatru si frumos, inalta in palmaresul sau o noua poveste sincera, de succes, consolidand demersul sau de a deosebi esenta de aparenta.
Fotografii realizate de Victor Vurtejanu
©Victor Vurtejanu
