Undeva intr-un colt de cer.

Prafuit, intr-un colt de cer cufarul meu de vise, zacea nedesfacut de multa vreme. Peste el tot felul de boarfe vechi, nefolositoare, care il ascundeau constiincioase de fiecare data cand il cautam. Mult timp chiar si eu uitasem de el. Alungat de vantul ce imi inchidea usi, pribegeam sarac prin lumea trista, avand sentimentul ca nu eram intreg. Adica eu. Adica tot. Cu toate. Aveam amintiri, bogate si acaparatoare ce uneori ma trageau in jos ca niste ghiulele grele fixate de un calau priceput pe picioare. Aveam daruri. Multe, din cele mai diverse. Tolba mosului se revarsase in mine cu o generozitate ce acum imi era fatala. Pentru ca multi vedeau si nu inghiteau. Altii nu puteau nici sa respire cand le apaream prin preajma...

Dar cufarul meu de vise ma astepta credincios. Stiind parca ca exista un timp pentru toate, isi luase rand la coada pe care mi-o fixasem singur de corp. Ma impopotonasem singur cu tot felul de panglici si cartoane. In diverse culori, cu tot felul de forme, ele ma transformau incet, cu multa rabdare dar eu nu bagam de seama. Continuam sa construiesc. Si asa, scara de ceara alba rezemata de stea, se destrama de fiecare data in ziua cand paseam pe ea...

Nici noaptea nu puteam urca. Pentru ca stele capata Lumina si trebuie sa straluceasca. Nimeni nu poate sa sprijine pe nimeni atunci. Nici sa ajute, nici sa crute. Cand stralucesti pierzi ceva din omenesc ca sa poti sa primesti Lumina devoratoare...

Au trecut toate, caci panglicile putrezesc iar mastile de carton se indoaie sub picaturi de ploaie...Si a plouat zdravan pe obrajii mei ca sa curete tot varul fardului fad...De undeva de sus am auzit chemarea:
"- Bine ai venit in randul celor multi ! Esti liber ! De acum sa nu mai pacatuiesti ! "

Prafuit, cufarul meu de vise ma astepta nedesfacut de multa vreme, ascuns tainic sub faldurile de Lumina, undeva intr-un colt de cer...

Darul lui Dumnezeu

Nu stiu cum sa o spun altfel asa ca o fac direct:
De ieri sunt oficial

 TATIC!!!

Multumim Doamne!

Un mesaj de la doamna regizoare Teo Herghelegiu

Intr-o tara in care Ion Iliescu e in libertate si relaxat dupa doua mineriade, bine ca l-au prins pe Voicu!!!

Sunt sigura ca va avea parte de intransigentza justitiei, care nu iarta...!!! Si de ce ar ierta!? De ce ar ierta un om care tine pe umeri, in brate, in cap, in poala, teatrul independent bucurestean, din 1997 ?  Un om de cultura, deschis, rafinat, iubitor de arte si care sta permanent cu mana gata sa fie intinsa pentru sprijin tinerilor artisti, actori, regizori, derutati intr-un Bucuresti blazat si nesimtit, caruia nu-i pasa de ei ?!...

Voicu este o personalitate necesara ca aerul si tot ce sper este sa se reintoarca foarte repede la treaba lui, pe care si-o face admirabil si pe care n-o va face nimeni in locul sau.  Nu asa cum a facut-o el: profis, fara sa oboseasca, fara sa abandoneze, fara sa dispere intr-un razboi mizerabil care ar fi dezarmat pe oricine altcineva...

N-o fi Voicu Radescu un inger printre muritori, dar este, cu certitudine, un cavaler. Si, intr-un anumit sens, chiar un erou. Cine nu si-a lichefiat ficatii incercand sa apere o cauza ata de pierduta - cea a teatrului independent in Romanika, nu are cum sa inteleaga asta si i se poate parea ridicol; hilar... sau exagerat. Si totusi, nu este! Ceea ce a facut Voicu Radescu pret de 15 ani la Green Hours este razboi, este guerila culturala, este rezistenta pe baricade, este act de curaj si demnitate profesionala. 

 

O singura intrebare ridic: cate exemple avem, care sa stea pe aceeasi lista cu Voicu ???

Pregatiri

Constiincioase fortele de interventie isi ridica painea zilnica asteptand momentul cand vor interveni.

De vor mai veni

Si vorba poetului "satul de surogate pana-n gat", de chibiti ce musai sa vaneze o cat de mica, mica, mica eroare, de "pseudo-amici"  ce tin neaparat sa te mustre public...ei preferand sa ramana pe mai departe pasivi, inerti cand e vorba de actiune, de "hai si in joc, nu numai fluierat la galerie si papat de bostan", am zis sa ne clatim cu o gura de aer curat si sa ne primenim de vom putea chiar si sufletul oleaca...

Taiem muntii prin Podul Dambovitei, Rucar catre Bran si apoi mai departe incet la Rasnov si Predeal. Oile coboara deja de pe munte, toamna se stinge si ea incet, pregatim de zor CEATA cautand cu nadejde, ca in fiecare an, sa intarim nucleul stabil cu care pornim la drum in fiecare iarna incepand cu anul 2001.

Din ce in ce mai greu...anii se aduna, oamenii faini se ascund tot mai mult, speriati, pacaliti, infloresc insa salavatorii de ocazie care nici funie si nici sapun nu iti mai pun la dispozitie. Negrul a coborat atent peste noi si ne zambeste la fiecare pas. Undeva pe vale rasare totusi un drapel tricolor, soarele inca ne incalzeste, muntii sunt tot acolo, pare ca inca nu este totul pierdut.

Zambim amar in coltul gurii...pentru noi, pentru generatia noastra a fost inca frumos ! Totul...asa cum a fost el....

Greu va fi pentru cei ce vor veni.

De vor mai veni...