Undeva intr-un colt de cer.

Prafuit, intr-un colt de cer cufarul meu de vise, zacea nedesfacut de multa vreme. Peste el tot felul de boarfe vechi, nefolositoare, care il ascundeau constiincioase de fiecare data cand il cautam. Mult timp chiar si eu uitasem de el. Alungat de vantul ce imi inchidea usi, pribegeam sarac prin lumea trista, avand sentimentul ca nu eram intreg. Adica eu. Adica tot. Cu toate. Aveam amintiri, bogate si acaparatoare ce uneori ma trageau in jos ca niste ghiulele grele fixate de un calau priceput pe picioare. Aveam daruri. Multe, din cele mai diverse. Tolba mosului se revarsase in mine cu o generozitate ce acum imi era fatala. Pentru ca multi vedeau si nu inghiteau. Altii nu puteau nici sa respire cand le apaream prin preajma...

Dar cufarul meu de vise ma astepta credincios. Stiind parca ca exista un timp pentru toate, isi luase rand la coada pe care mi-o fixasem singur de corp. Ma impopotonasem singur cu tot felul de panglici si cartoane. In diverse culori, cu tot felul de forme, ele ma transformau incet, cu multa rabdare dar eu nu bagam de seama. Continuam sa construiesc. Si asa, scara de ceara alba rezemata de stea, se destrama de fiecare data in ziua cand paseam pe ea...

Nici noaptea nu puteam urca. Pentru ca stele capata Lumina si trebuie sa straluceasca. Nimeni nu poate sa sprijine pe nimeni atunci. Nici sa ajute, nici sa crute. Cand stralucesti pierzi ceva din omenesc ca sa poti sa primesti Lumina devoratoare...

Au trecut toate, caci panglicile putrezesc iar mastile de carton se indoaie sub picaturi de ploaie...Si a plouat zdravan pe obrajii mei ca sa curete tot varul fardului fad...De undeva de sus am auzit chemarea:
"- Bine ai venit in randul celor multi ! Esti liber ! De acum sa nu mai pacatuiesti ! "

Prafuit, cufarul meu de vise ma astepta nedesfacut de multa vreme, ascuns tainic sub faldurile de Lumina, undeva intr-un colt de cer...