La drum.

Prieteni un gând bun tuturor. Pornesc la drum să învăţ, să descopăr, să înţeleg. Aici chingile sunt strânse, maeştrii se sting în tăcere iar scroafele s-au urcat prea sus în copac...Pornesc să îmi revăd familia, prieteni dragi răspândiţi în cele patru vânturi şi să îmi caut puterea de a reveni.

Încerc să ating din nou marele Nord, peste Baltica, traversând cu nădejde...toată Europa. De va fi să pot scrie, o voi face. Dacă nu, să nu vă supăraţi, ne vom revedea în toamnă. Am pregătit un spectacol fain pentru voi, câteva workshop-uri, apoi tabăra din Bucegi şi din iarnă vă voi colinda iar cu CEATA, aşa cum o fac de 10 ani.

Toate cu bucurie şi cu nădejde în Dumnezeu. Multe ar fi de spus însă mă aşteaptă copilul, nerăbdător să parcurgă cei 3000 de km pentru a-şi cunoaşte bunicul şi multe încă ce aşteaptă să fie descoperite. Tuturor un gând bun !

Foto: Hans Joelsson

Curtea Şcolii - mâna putrezeşte, peniţa... - Ep. 1

În curtea şcolii ne întorceam mereu. Mereu era ceva interesant de făcut şi ne simţeam oarecum ocrotiţi. Nea Petre paznicul de noapte, ne lăsa în treaba noastră şi chiar dacă se întâmpla să se mai nască câte o ciocnire, îşi continua liniştit cititul ziarului şi molfoitul chiştocului de Carpaţi, sub care zâmbea îngăduitor.

Ne strângeam laolată fete şi băieţi cu caiete pline de versuri şi cântam la chitară. Uneori jucam şi baschet. Golanii din cartier trăgeau puternic şuturi pe poarta din sârmă sudată pentru a impresiona tinerele dominiţe iar când se plictiseau o puneau de o miuţă.

De fiecare dată încercam să intrăm în bazinul şcolii cu speranţă şi slipii puşi pe sub pantalonii scurţi însă mereu lacătul gros şi ruginit ne trimitea la plimbare fără prea multă osteneală. Dar noi încercam stoici. Niciodată nu am vrut să  forţăm. Bazinul cu fund placat în fainţă albastră şi mirosind mereu a clor ne impunea tuturor un respect teribil.

În curtea şcolii se completau caiete de amintiri, poreclite "oracole", în care fetele ţineau teribil să aibă câte ceva foarte fistichiu şi complicat ca amintire. Noi râdeam şi scriam mereu aceiaşi poezioară. Care mai pe vertical, care mai câş...tot să scăpăm...

peniţa rugineşte,

mâna putrezeşte

dar iscălitura mea

va rămâne pururea...

Ei...treaba asta cu "oracolele" a mers o vreme, până când primul dintre noi mai cu moţ dar leneş, a uitat poezia şi a lipit o carte ilustrată cu "salutări de pe litoral". Şi ăsta a fost sfârşitul tuturor ! Curând toate caietele erau pline de poze tăiate de prin Neckerman sau revista Paris Match...apoi au urmat rapid paginile parfumate...surprizele cu gumă de mestecat...of...of...şi câte şi mai câte. În scurt timp caietele sau făcut mai mari, mai grele şi muuult mai complicate. Cum avea să devină şi viaţa noastră, căci ne pregăteau un loc la masa celor ce vor trebui să îndure sau să crape. Dar...mai povestim şi altă dată... 

sursă foto

Înjurăm, ne plângem şi ne urâm.

Cei mai mulţi renunţă fără luptă. În epoca în care maşina de spălat a schimbat mult mai multe decât internetul, amorţeala este starea în care cei mai mulţi se complac, aşteptând mereu câte ceva. Ba să cadă, ba să vină, ba să plece sau să se întoarcă.

Dacă priveştii copiii în parc, ai să observi lesne că au uitat (sau poate nu au ştiut niciodată) să se joace. Extrem de dotaţi cu diverse chestii sclipitoare şi zgomotoase pe post de jucării, au devenit doar leneşi şi agresivi. Privesc miraţi dacă începi să desenezi sau să cânţi lângă ei. Rămân blocaţi dacă le întinzi mâna sau le arunci mingea.

Tinerii ba sunt urmaşii legionarilor, ba sunt rockeri, ba ascultă hip-hop şi rave...niciodată decişi sau dornici de a dezvolta, se mulţumesc doar cu ciubucul zilei refuzând construcţia, creaţia...

Au reuşit să le facă duşman visul, perspectiva, bucuria de a construi şi de a te lupta. Nici ăilalţi nu erau foarte dornici, dar parcă acum s-a generalizat amorţeala. Uităm, pierdem şi devenim indiferenţi. Aşteptăm de la ceilalţi soluţii, iar ele nu vin. Cum nici americanii nu au venit...şi bunicii au plecat trişti...

Şi atunci începem să înjurăm, să ne plângem şi să ne urâm... 

Cu ce ne mai pierdem vremea.

Bumper realizat pentru un film cu şi despre mare duhovnic arhimandrit Iustin Pârvu. Continui să mulţumesc domnului Dinu Lazăr pentru suport şi fotografii, lui Sebastian Plămădeală artist grafic şi nu în ultimul rând părintelui Pârvu care ne-a dăruit o zi minunată de viaţă.

Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reuşim să prezentăm public şi filmul ce aşteaptă cuminte, vremuri mai bune.

Netrebko.

Artistul care a spart graniţe, a împins dincolo de orice dogmă arta spectacolului liric, frumuseţea operei mondiale, omul care a schimbat complet imaginea cântăreţei de operă.

Sigur că nu este interesantă pentru media românească ce aduce laolată în festivaluri gen "Folk You" laolată şi de-a valma: Puya cu Iris şi Şeicaru...dar poate îţi răspunde măcar parţial la întrebarea...ce se mai poate face?

Anna Netrebko, la 35 de ani, o rusoaică aprigă ce a revoluţionat prin talent şi voinţă, întreaga mişcare lirică a lumii.