Înjurăm, ne plângem şi ne urâm.

Cei mai mulţi renunţă fără luptă. În epoca în care maşina de spălat a schimbat mult mai multe decât internetul, amorţeala este starea în care cei mai mulţi se complac, aşteptând mereu câte ceva. Ba să cadă, ba să vină, ba să plece sau să se întoarcă.

Dacă priveştii copiii în parc, ai să observi lesne că au uitat (sau poate nu au ştiut niciodată) să se joace. Extrem de dotaţi cu diverse chestii sclipitoare şi zgomotoase pe post de jucării, au devenit doar leneşi şi agresivi. Privesc miraţi dacă începi să desenezi sau să cânţi lângă ei. Rămân blocaţi dacă le întinzi mâna sau le arunci mingea.

Tinerii ba sunt urmaşii legionarilor, ba sunt rockeri, ba ascultă hip-hop şi rave...niciodată decişi sau dornici de a dezvolta, se mulţumesc doar cu ciubucul zilei refuzând construcţia, creaţia...

Au reuşit să le facă duşman visul, perspectiva, bucuria de a construi şi de a te lupta. Nici ăilalţi nu erau foarte dornici, dar parcă acum s-a generalizat amorţeala. Uităm, pierdem şi devenim indiferenţi. Aşteptăm de la ceilalţi soluţii, iar ele nu vin. Cum nici americanii nu au venit...şi bunicii au plecat trişti...

Şi atunci începem să înjurăm, să ne plângem şi să ne urâm...