Vurtejanu si auto (part. 1)

Hotarat lucru, anul acesta a fost si spre " domeniul" auto pentru mine. Intai m-am intalnit cu regizorul Radu Muntean la seria pentru "Logan" apoi in munti cu Marian Crisan pentru camionul "Tatra"...si eu care circul cu o biata Lada tovaraseasca din '79...

Una peste alta iata o serie reusita pentru batrana "Dacie", acum cu fata machiata proaspat...

Ausweis.

Scot sângele ştampilat la vedere.

Mi se dă drumul.

Scot osul sculptat la vedere.

Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul.

Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere.

Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul.

De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea.

Sunt liber, i-am răspuns, aşa că nu am chef să-ţi răspund.

Ea a stat un timp descumpanită, apoi, mi-a dat drumul.

Am pe mine toate ştampilele.
Dacă vreţi să ştiţi

eu, unul, sunt în ordine,

mie mi se dă drumul...

Poezia "Ausweis" de Nichita Stanescu

Fotografie realizată de Andrei Fărcaşanu

Mereu a ta...

Mai vorbim despre emotii? Mai vrei? Mai am. Am toata povestea, intacta.

Epava nu ti-am trimis-o sa te distruga, ci sa-ti reconfirme ca e acolo si ca acolo va ramane veci-pururi. Sau macar pana cand pentru noi nu va mai conta. Si ca nimic n-a fost parere. Epava-bucurie. Stii, chiar si nunta calugarului preot...e tot de la Dumnezeu. Nu te baga.

Sa nu te lasi... Nu exista consolare pentru suferinta ta cu tata... Dar sa nu te lasi...Mama a facut accident vascular cerebral la fix 42 de ani...A fost o pareza care s-a retras. Roaga-te, ma rog si eu... Poate te duci pana acolo... Daca vrei, mergem impreuna... Cu masina, ca noi tot nu zburam dacat fara aparate...

Micutul tau vaporas este ditamai vaporul si n-a dat niciun semn ca piere, fiindca e acolo si e decis sa ramana. Oricum, cat suntem noi, e si el. Iar prin inexplicabilele Vama si 2 plutesc nu numai amintirile tale nebune, ci noi insine, intregi, in toate zilele si noptile noastre. Suntem acolo, uite!

Plonjam in toate visurile noastre, in smoala marii si dementa cerului din crucea noptii, in mirosul si mugetul nemarginirii, in stralucirea orbitoare, cunoscuta si recunoscuta a diminetilor, in gustul de metal al furtunilor, in spinarile calde ale corturilor, in ceva-ul ala pe care nimeni, niciodata, nu-l va putea numi, dar pe care noi l-am definit ori de cate ori ne-am iubit acolo, cu nisipul soptitor dedesubt...

Si uite, plang de dragul frumusetii...Mereu a ta.

Cand ne mai vedem?

Cu mic cu mare am ajuns in mahalaua Chitilei, la scoala 184. Perfect inchisa si bine pazita, in mare zi de sarbatoare a crestinatatii, fundal perfect pentru micutul dar inimosul nostru grup.
La capatul tramvaiului 45, incepem sa facem cunostiinta unii cu altii.

La metrou, elevi din clasele primare impreuna cu proaspatul lor profesor de religie.

Si iata-ne voiosi la baza dealului inconjurat de forte politienesti, garduri, si asa mai departe...

Potret de copil.

Doua prietene

Am aflat impreuna despre viata Sfantului Dimitrie. Multumim dom' profesor Cristian!

Doi prieteni.

Imensa scena, fotografiata cu un zoom de 500. Am avut bucuria sa descopar acolo, pe inimosul staret al Sf. Manastiri Sinaia, Arhimandritul Macarie Bogus.

Cei doi colegi. In prim plan, proful de istorie, cel care s-a alaturat pana la capat grupului nostru.

Asteptand cuminti sa le pregatim o gustare, copii faceau planuri !

Rugaciunea si...

la masa!

Poza de final. Obositi dar inca entuziasti.

Si iata-ne porniti cu mic cu mare, sa ne inchinam la marea sarbatoare a orasului nostru, Sfantului Dimitrie ocrotitorul Bucurestilor. Emotiile sunt mari ca in fiecare an, dar parca anul acesta este ceva mai special. Venirea in tara a marelui apostol al crestinatati, sfantul apostol Pavel, cel ce ne-a lasat cea mai fantastica definitie a "stari de Dragoste" (a doua epistola a apostolului Pavel catre Corinteni) contribuie din plin la amploarea acestui eveniment.

Il am alaturi si pe Catalin, care are timp ca si noi, cei batrani, si de scoala si de filmari si de cariera si de firma si de events-uri si de planuri. Se implica, gandeste, actioneaza si rezolva intr-un fel nemaipomenit.

Pornim de dimineata spre mahalaua Chitilei. Acolo in loc de douazeci, ne asteapta doar sase copii. In loc de parinti care au promis sa ne insoteasca, cativa caini si un paznic de scoala binevoitor. Lasam pe "batrana Gabriela" la repaos si luam un tramvai spre "lumea civilizata" apoi schimbam doua metrouri si iata-ne la baza dealului.

Ce a ramas dupa socul in care multimea manata de tigani si jandarmi a pornit sa urle si sa calce totul in picioare...?

Copiii au ramas sanatosi si nu au resimtit tragedia. Bucuria ca am ajuns impreuna cu Cristian la starea de echipa. La starea in care am luat instantaneu aceiasi decizie fara a ne vorbi. Fara comentarii inutile sau reactii violente vis-a-vis de furia cu care eram agresati toti. In multime am dat si de profesorul de istorie al copiilor, colegul lui Cristian, ce s-a alaturat bucuros grupului nostru.

Impreuna am urcat dealul in liniste, am aprins lumanari si ne-am apropiat de racla, cam pana la 20 de metri de ea. Ne-am tinut de maini rugandu-ne fiecare in felul nostru. Am imbracat copiii si am asistat la slujbele ce insoteau intregul eveniment. Tarziu in noapte am coborat cuminti spre "magazinele" ce vindeau tot felul de kitch-uri care mai de care mai grotesti...

Am gasit si lucruri frumoase acolo. Bine ascunse spre mijlocul targului, acolo unde numai curiozitatea copiilor si curajul nostru, ne-au condus in marea de oameni ce alergau haotic dintr-o parte in alta, incercand sa nu se calce pe picoare in bezna "magazinelor" fara energie electrica. Am cumparat copiiilor iconite ce infatisau pe Sfantul Dimitrie, metanii si cruciulite. Cristian a scos pe rand paine, pastrama si mustar, eu am cumparat apa si sucuri. Am scos o bucata de ziar si ne-am asezat pe jos. Am facut sandvisuri, am facut fotografii, am mancat, ne-am rugat si am pornit sa conducem copii acasa.

Metrou, tramvai, oboseala, picioare umflate, spatele care doare rau, frigul ce musca din noi, si amintirea incidentelor, toate au disparut...doar memoria afectiva le retine intr-un colt destinat acestui articol.

Cei sase copii au concluzionat zambind: Va multumim, cand ne mai vedem? Putem sa facem si o excursie impreuna?

Le-am multumit si noi lor, apoi ne-am bucurat ca sfantul Dimitrie ne ocroteste si ne-a tinut impreuna sanatosi. Am regrupat in batrana Dacie si am sfatuit putin urmatoarea lupta, apoi ne-am vazut de drum. Multumesc Cristian, multumesc Catalin. Slava tie Doamne pentru toate darurile tale!

Din nou despre distrugatori (part. 2)

Asa arata dealul Patriarhiei Romane in dimineata zilei de 26 oct. 2008. Ce ziceti ce fain e amplasat peretele de monitoare pe led-uri. In fata nu are decat un fundal de plastic alb, o ghereta de ce o fi...ca nu am inteles, o statuie si 1 km fata de cei ce il pot privi din fata. Ei?

Si poporul ce dupa 18 ani de libertate, continua sa stea la cozi...


Oamenii se rugau pe strada, in plin trafic, parand niste habotinici printre tiganii ce pandeau calm, ca victima sa poata fi hacuita...

Pana atunci fumau relaxati...

Avalansa de amputati, nefericiti fara case, mame, noroc... altfel o armata bine organizata si gata de atac!

Si iar fumatorii din multime....

Si asa a fost toata ziua si apoi toata noaptea...

Iar ei cantau pe "leduri" mandrii nevoie mare, facandu-se ca nu e asa...

Desi oamenii cadeau pe strada, doborati de frig, oboseala si de dragostea organizatoriilor...

Schele de pe catedrala au fost doar mutate, caci nu? avem si televiziune proprie...si pe ce sa stea operatorul, saracul...

Si copii cumparau de la "vanzatorii ambulanti" plastice colorate , precum triburile amerindiene colonizate, iar maicile si calugarii ce muncisera un an ca sa ajunga aici, se retrasesera...modest, simplu si etern.