Rămas bun, Pimen

"Vă las în valea acestei stinse plângeri

Orice sfârșit vestește-un început,-

Mă duc eu primul sunt mai priceput,

Să pun din vreme șeile pe îngeri."

 

Mulțumesc, părinte Pimen!

Dumnezeu să vă odihnească în pace!

© Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Legenda

 

"Nu mi-e frică de moarte, pentru că am dat ochii cu ea de foarte multe ori. După ce sfidezi moartea, viaţa e mai intensă. Eu sunt agresiv faţă de momentul morţii. Îmi zic: "Ce mama dracului, asta e toată viaţa ? Nu se poate. Mi se pare că mai am multe de spus. Se revoltă în mine o parte care vrea să trăiască. Dar nu merită să trăieşti nici o secundă, dacă nu faci ceva, dacă nu şi creezi. Doar ca să fii consumator, nu merită. De fiecare dată când am trecut pe lângă moarte, s-a mai declanşat în mine încă o porţie mare de creativitate. În rest, fiindcă ştiu precis că există Dumnezeu, nu mi-e frică de nimic." 

Szabolcs Cseh

Scriu cu mult dor de dânsul. Deşi pare neschimbat şi acum la 68 de ani, când îţi strânge mâna te comprimi, te pierzi, pătrunzând imediat în Arta Spectacolului, dincolo de camerele de luat vederi sau rampa scenei. Cu maestrul Szabolcs Cseh, cunoscut de mulţi şi ca Sobi sau Szoby, începe o poveste frumoasă din viaţa mea de tânar actor.

Îmi povestea despre dânsul un alt mare sufletist, regretatul cascador Aurel Gruşevschi, dar despre Dana şi Aurel Gruşevschi şi alţi prieteni alături de care am trăit vremuri şi poveşti excepţionale în micuţul cartier de case de pe lângă Gara de Nord, voi povesti altădată... poate... Îmi doream o întâlnire, fie şi pentru câteva minute, cu "Buză de Iepure", eroul copilăriei mele, cu părintele cascadoriei româneşti. Dumnezeu mi l-a dăruit ca profesor şi maestru, odată cu intrarea în şcoala de teatru.

Prima oră de cascadorie şi lupte scenice, undeva prin anul 1994, a reunit toată clasa noastră de studenţi-actori. Aveam emoţii că ne vom întâlni cu ceva la care jinduiam toţi. Lupte, scrimă, explozii, sărituri de la trambulină, călărie... şi alţi cai verzi de pe pereţii unei instituţii prea sărace şi mult prea dezinteresate de arta filmului, de mişcare scenică, de pregătire fizică...

Fetele se îmbrăcaseră în treninguri, se machiaseră şi cotcodăceau emoţionate, iar noi, băieţii, mergeam în grup ca trupele de comando, către sala de sport unde aveam prima oră cu... Legenda ! Şi nu ne-a dezamăgit! Întâi ne-au preluat profii de sport, ne-au aliniat, ne-au miştocărit puţin cu privire la echipamentele de sport nou-nouţe care străluceau pe noi şi abia apoi, într-un colţ, l-am zărit. Era aşezat pe o bancuţă şi trăgea cu mâna dreaptă o ganteră de vreo 5 kile, într-un fel ciudat...

Ce nu am să uit niciodată, este imaginea aceea calmă, închisă în sine: concentrat, dar totuşi relaxat, cu un biceps uriaş, incredibil de gros... Târziu, povestind despre filme, cascade pe cutii de carton în lipsă de saltele gonflabile, accidente cauzate de ageamii şi diletanţi, am aflat că de fapt muşchiul a fost rupt şi la efort "iese" din matca sa naturală... Apoi comoţiile, fracturile... un corp ce sfidează toate diagnosticele şi părerile medicale, dar un spirt viu. Un luptător antrenat în legea oameniilor dârji şi de onoare din secuimea ce l-a născut, acest bărbat ce a trecut curajos de multe ori pe lângă moarte, preţuind viaţa, îţi vorbeşte despre Dumnezeu, prin toate faptele sale de dragoste.

Student la I.E.F.S., apoi zburător la trapez în "Trupa de Acrobaţi Ganea", în anul 1967 Szoby Cseh a alcătuit prima echipă de cascadori profesionişti din România, a cărei continuitate a asigurat-o, prin coordonare şi instruire, până în anul 1987. Este şi autorul a numeroase invenţii care au dezvoltat domeniul cascadoriei la nivel internaţional. Printre cascadele executate de Szoby Cseh, se numără unele nerepetate de altcineva până în prezent. Deşi deloc sprijinit în mai toate proiectele şi ideile sale, pe care are bucuria de a le împărtăşi cu oricine, fiind un suflet cald şi generos, reuşeşte să construiască minunatul proiect - Gladiator -

Cavaler, decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios, maestrul Szabolcs Cseh este pentru mine un model. Un Artist excepţional, un om drag şi un suflet mare, pe care nu voi înceta să îl pomenesc cu mândrie, fiind onorat că şi eu sunt unul dintre elevii săi !

 

Articol scris și publicat în 2 octombrie 2010, aici

Sursa foto: (©) Asociaţia Gladiator - Szobi Cseh/Facebook.com  

© Victor Vurtejanu
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial 

Flechtenmacher și cântecul său

Uneori, dintr-un eveniment unic, raman doar farame de fapte, vise spulberate, emotia de a fi incercat ceva si poate acele cateva note muzicale orchestrate magic care au animat multimea entuziasta, dar neputincioasa...

Astazi nimeni nu mai stie nimic din idealul acelor luptatori, multimea de astazi, rece si imobila prefera sa cerseasca in genunchi, vaicarindu-se. La portile Apusului este tarziu... sau poate mult prea devreme, pentru UNIRE.

Dar cantecul, emotionantul cantec al lui Flechtenmacher reuseste sa razbata in lupta inegala cu timpul, minciuna si frica unui neam ce candva isi hotara singur soarta...

 

©Victor Vurtejanu
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Vladimir Găitan - Rigoare, corectitudine și cinste

 

"În meseria asta, nu suntem toţi egali. Sunt o mână de actori care se nasc atinşi de-o aripă de înger şi suntem noi, restul, care suntem buni, care avem o valoare, dar nu suntem egalii semizeilor din prima categorie. Dacă nu eşti capabil să recunoşti că eşti parte din cea de-a doua categorie, că tu nu vei putea să faci niciodată ce fac semizeii, dar că ai şi tu o utilitate, căci fără tine şi cei de-o seamă cu tine, geniile n-ar putea să strălucească, devii un om chinuit, bolnav de ranchiună, măcinat de urâţenie, de invidie şi de ură.

Înţelegi? Asta mi-a dat şi mie Bucovina: rigoare. Alături de corectitudine şi cinste. Eu, în toată viaţa, n-am întârziat niciodată la o întâlnire, profesională sau personală. N-am amânat niciodată un spectacol. Nu m-am prezentat niciodată cu textul neînvăţat. Întotdeauna, când am promis ceva, m-am ţinut de cuvânt. Şi, peste toate, Bucovina şi familia mi-au dat marea mea credinţă în Dumnezeu"

Vladimir Găitan

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Rămas bun, Vladimir Găitan

 

©Victor Vurtejanu
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Colectiv

 

Eu, nu am uitat!

#colectiv 

©Victor Vurtejanu
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Ion Cojar

"Îmi plac actorii buni, înnăscuţi, cei care ştiu şi pot să înţeleagă că ima­ginaţia substitutivă este cea mai mare calitate a unui actor, adică ca­pa­citatea de a se pune în locul altuia. Pe de o parte, importantă este acţiunea, iar pe de altă parte, serio­zi­tatea, pentru că arta actorului nu este improvizaţia care se vede acum în tot soiul de producţii, mai ales la te­leviziuni, unde una-două, câte un amator se trezeşte actor." 

 

Venerabilul profesor, actor şi regizor din strălucita galerie de maeştri ai artei dramatice pe care i-a avut şcoala românească de teatru şi film, spiritul ce a dăruit scenei din arderea sa, actori talentaţi, regizori şi producţii artistice de o calitate remarcabilă, se numeşte Ion Cojar. Am avut bucuria de a fi unul dintre cei care au simţit generozitatea şi dragostea maeştrilor Dem Rădulescu şi Mihail Stan, dar am fost ocrotit de soartă beneficiind de încă o şansă unică. Aceea de a fi acolo, în arena greilor, unde eşti singur. Este zona unde neputinţa, laşităţile şi slăbiciunile nu îşi găsesc loc. Pentru că Dumnezeu a îngăduit să îl întâlnesc pe maestrul Ion Cojar, am aflat ce înseamnă "groapa cu lei" pe Scena Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, unde am fost actor, o bună perioadă din viaţa mea.

Acest adevărat "geambaş de talente" cum era alintat de maestrul Dem Rădulescu, căuta încă din şcoală alături de profesorii de actorie, de dicţie, de balet, de istoria teatrului şi de alte discipline necesare în formarea viitorului actor, pe cei ce vor rămâne ancoraţi în această artă. Pentru că dânsul, considera necesară evoluţia. Drumul aduce experienţă şi anticorpi. De aceea: "Un profesionist nu devine isteric când busola se defectează sau panica s-a instalat". Şi ne punea la treabă, poate şi pentru că anticipa ce va să vină... De aceea, alături de Natalia Călin, Eugenia Șerban, Monica Davidescu, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Ionuț Ciocia, Radu Zetu, Ovidiu Niculescu, Marius Rizea, Cristi Creţu, Gheorghe Ifrim, Mihai Brătilă şi alţi colegi, am reuşit să ridicăm producţii artistice pe diverse scene încă din anii de şcoală. Pentru că în primul rând am fost educaţi, apoi ni s-a acordat încredere. Niciodată nu a existat faţă de noi aşa numitul conflict dintre generaţii, sau celebrul "vezi drăguţă că urmează monologul meu, un pas mai în spate, rogu-te" şi pentru că aveam deasupra girul maeştrilor Ion Cojar, Dem Rădulescu, Valeriu Moisescu şi alţii, ce ne-au transmis un mesaj. În mare, parte educaţia unui actor, mai ales a unui actor tânăr, înseamnă asumarea acestui mesaj. Din păcate, socialul care a doborât artisticul şi spiritualul, a făcut ca acest mesaj să nu mai fie aplicat, cunoscut şi astfel transmis celor tineri. De aceea, şi în Arta Actorului la fel ca şi în alte domenii astăzi, a apărut impostura şi improvizaţia amatoricească.

"Acum percep o alterare foarte gravă a calităţii artei actoriceşti. Văd ceea ce se întâmplă în special cu actorii profesionişti care sunt solicitaţi de televiziuni şi care au început să piardă din criteriile calităţii. Cred că trebuie făcut o insurecţie împotriva decăderii calităţii actoriei”, spunea Ion Cojar. „O poetică a artei actorului", una dintre cărţile scrise de maestrul Cojar, va ridica nişte semne de întrebare celor dornici de a lupta împotriva imposturii, mai ales în breasla noastră. Dar acele vremuri apar acum încă foarte departe. Maestrul s-a stins, comemorat de curând doar de câţiva actori, foşti studenţi şi un regizor, la chemarea unui suflet inimos, moştenitoarea unei averi spirituale excepţionale, talentata actriţă a Teatrului Naţional Bucureşti, Irina Cojar. Căci poate când Irina, alături de tinerii săi colegi, vor deschide comoara de scrieri, note, proiecte şi mai ales gânduri şi vise ale maestrului Cojar, vom regăsi câte ceva din Nădejdea, atât de necesară, renaşterii. „Cel mai mare duşman al teatrului este teatrul" amintea, pentru cei ce pot încă să audă, creatorul şcolii de metodă în Arta Actorului, ca artă a trăirii scenice. Ion Cojar a iubit nespus actorul, de aceea: "Decizia Ministerului Educaţiei şi Cercetării de a înfiinţa, la liceele de artă, specializarea actorie, este cea mai mare eroare care s-a putut întâmpla în decursul istoriei teatrului românesc. Este o crimă pentru elevii talentaţi să cadă pe mâna unor profesori nepregătiţi, care-i strică până la examenul de admitere în Academia Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică". 

 

Pentru prima dată în regia lui Ion Cojar am reuşit să construiesc un personaj pe cât de evitat de toţi, pe atât de ofertant: Zaharia Trahanache din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale. La cei 24 sau 25 de ani pe care îi aveam atunci, am început să înţeleg încet-încet unde mă aflu, cine sunt, ce se poate face şi ce drum am de parcurs în aceasta branşă. Dincolo de rol, de aplauze sau critici, mi-a încolţit un gând care nici astăzi nu s-a stins... 

 

În calitate de Director General al Teatrului Naţional Bucureşti, domnul Ion Cojar este cel care a organizat SINGURUL concurs public naţional prin care tinerii absolvenţi de Facultate de Teatru, au reuşit să devină actori pe cea mai mare scenă a ţării. Să angajezi prin concurs public 15 tineri absolvenţi, a devenit acum o cumplită neputinţă pentru directorii teatrelor româneşti, care mai de care...senatori, deputaţi sau.. proprietari de ranch-uri spectaculoase. Gândiţi-vă numai că următorul director după înlăturarea maestrului Cojar, căruia nu am să-i pomenesc numele acum, a reuşit performanţa de a concedia într-o singură zi 35 de actori, lăsându-i pe drumuri...!

Veţi găsi aici date biografice, spectacole şi alte informaţii despre bogata activitate a Artistului Ion Cojar, însă cred că trebuie spus ceva, ce nu va apărea în nici o notă de C.V., referinţă sau bibliografie. Şi anume, continuitatea şi jertfa. Dincolo de Credinţă în această Artă, fără componenta statorniciei şi a jertfei, lupta este pierdută. Cine să cuantizeze orele de zbatere, de repere şi praguri psihice pe care le aduci unui personaj ? Cine este capabil să petreacă calvarul din umbra arlechinului înainte de a se urca în baia de lumină ? Ucenic destoinic al altor maeştri, Şahighian, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Al. Finţi, artistul, Ion Cojar ne-a dăruit jertfa sa. În ea, tinerii actori ai mileniului III vor găsi mijloace de a reuşi, dincolo de salar, măreţie sau decădere. Jertfa, filonul autentic al emoţiei subtile, sub care Arta Actorului va reuşi să renască.

Voi rămâne recunoscător acestui minunat izvorâtor de artă ! Ultima frază dăruită mie, strângându-mă tare de mână, când ne-am regăsit doar în calitate de spectatori, stingheri şi alungaţi, intuind admirabil povara pe care o port de ceva vreme, şi-a găsit loc veşnic în inima mea. Jar şi lumină, atâta vreme cât voi putea încă să lupt aşa cum am fost învăţat să o fac, rămân baza de la care pot iniţia încă proiecte culturale, spectacole independente şi încă câteva mici sarcini pe care mi le-am asumat, în Credinţa de a nu risipi darurile pe care le-am primit. 

Mulţumesc, maestre Ion Cojar !

"Creaţia autentică e unică indivizibilă şi irepetabilă. Orice reluare e altfel dar tot într-un fel unic. Aceasta e o consecinţă a manifestării globalităţii, a spontaneităţii ca fenomen sincretic specific, prin care se relevă geniul de moment care se manifestă la orice om când acesta se află în situaţii limită când fără a fi pregătit ceva dinlăuntrul lui îl împinge să facă sau să spună exact ceea ce trebuie, ca să iasă dintr-o situaţie critică."

Ion Cojar

©Victor Vurtejanu
actoru.ro
  facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Traian

Încă o parte din mine se rupe dureros...

Gașca din Titulescu...nopțile din Vamă...cântările din Liceul Neculce sau aiurea... poveștile...visele... 

De ce atât de repede ?

Rămas bun, Traian ... sunt cutremurat...rămas bun!
Eu nu te voi uita niciodată!

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

O redută în calea uitării

A spune, de mâine devin intelectual, nu este totuna cu a porni către mall să îţi mai cumperi un rând de haine roz. Că ne-ar sta mult mai bine să promovăm valorile culturale decât să ciordim logo-uri pentru "brand-ul de ţară" (ce o mai fi şi aia), o ştie toată lumea. De ce nu se aplică, rămâne un mister...

Continui, naiv, să vorbesc despre maeştri, într-o luptă total inegală şi dezarmantă, cu prostul gust ridicat la rang de religie. Sunt câteva nume pe care dacă le pronunţi în afara teritoriului românesc, oamenii tresar. Devin atenţi şi observi imediat că atitudinea lor se schimbă în mod plăcut. Unul dintre aceste nume este şi cel al olteanului Ioan Negulescu, redevenit Jean Negulesco, artistul ce a realizat peste 50 de filme la Hollywood. 

Vei găsi date biografice şi mărturii despre singurul regizor român nominalizat la Premile Oscar, artistul ce a colaborat cu Marilyn Monroe, Betty Grable, Sophia Loren sau Lauren Bacall, dacă vei fi curios să cercetezi dincolo de bruiajul informaţional ce s-a aplicat pe cultura românească.

Semnalez nu doar cartea "Drum printre stele" de Jean Negulescu apărută la Editura Meridiane în anul 1989, dar şi dramatica poveste a unui destin remarcabil, administrat dezastruos de guvernări total străine de nevoile şi destinul acestui neam. Când vei trece prin Craiova natală a acestui artist, nu te vor întâmpina decât luptele de stradă dintre clanurile ce stăpânesc oraşul. 

În zadar vei căuta casa memorială Jean Negulescu. A fost vândută de primăria oraşului...

În zadar vei căuta cinematograful Jean Negulescu. A fost scos la închiriere...

Cultura românească, intelectualitatea şi oamenii de spirit, mulţi, puţini, câţi ne-a dăruit Dumnezeu ca neam, sunt la fel ca acum 50 de ani, primele pe ordinul de distrugere al ocupantului. Nimic nu a înspăimântat mai mult, decât ofiţerul demn şi curajos ce îşi conducea plutonul către întâlnirea cu destinul. Odată eliminat, oastea s-a risipit şi s-a împărţit...

Jean Negulescu – “Drum printre stele” - o poveste cum nu vei mai întâlni prea curând.

 

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Dorina Crişan Rusu

Tainic şi fără de veste te învăluie încet un sentiment ciudat. Fiorul ce te-a cuprins nu îţi este străin, deşi... Rapid, devine un vânt tainic ce te poartă pe deasupra porţiilor făcând oamenii să devină mici, mici de tot, aproape de nevăzut... 

Duios şi lin pluteşti, privind către pământ, te înalţi şi fiecare fibră îţi este cuprinsă de un dor nebănuit. Un dor de viaţă ce te-a cuprins pe veci, dacă ai întâlnit-o...

Era prelungirea necesară respiraţiei actorului, pe care l-a iubit şi l-a slujit. Mă emoţiona puternic, de fiecare dată. De fiecare dată parcurgeam acelaşi drum cu aceeaşi bucurie. Modul în care armoniza, felul unic de a lega notă de notă construind o scară către inima ta, pentru ca apoi, ajutându-te să păşeşti, să respiri, să naşti şi să renaşti de fiecare dată, îţi deschidea o poartă către cer.

Dorina, astăzi am privit la fotografiile pe care ţi le-am făcut înainte de unul dintre spectacolele în care am lucrat împreună, "Omul din La Mancha" şi m-am bucurat.

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Ghepardul

"În comparaţie cu ce se întâmplă la noi, sunt un actor bun. Acum la noi toţi sunt "mari actori", "mari personalităţi", "maeştri". S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut într-adevăr actori mari, unii monumente de teatru. Eu nu îndrăznesc să mă compar cu ei. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mâinile în buzunar. Mă gândesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi uşuratice aş putea fi numit un bun actor".

...spunea actorul, uriaşul actor George Constantin, într-o întâlnire cu tinerii. Forţa aceasta a naturii, dezlănţuirea aceasta de dragoste şi pasiune pentru Arta Actorului, dăruit de Dumnezeu cu har şi talent, filigranat până în ultima fibră a fiinţei sale, s-a stins cu acest gând: "S-a pierdut noţiunea de valoare..." Asta era în anul 1994 când aveam să ne despărţim de el. 

Câte aveau să ni se mai întâmple de atunci...

Ce soartă, ce destin... Cel aplaudat şi ovaţionat minute în şir, cu săli pline vuind, ridicate în picioare, recunoscut de maeştri ca fiind un uriaş, un bijutier... este astăzi o amintire greu de găsit. Ce soartă... ce ciudat destin... câteva replici într-un film mediocru, dar popular, mai amintesc de acest actor: 

 "Nu trage, dom' Semaca...!" rostită de Gheorghe Dinică în "Revanşa", regia Sergiu Nicolaescu - 1972, sunt cam singurele informaţii ce au spart bariera timpului...

De fotografii... ce să mai vorbesc... Este o ruşine cum toate piţipoancele, events-urile gastronomice sau colorata maşină a vreunui conţopist, beneficiază de shooting-uri impresionante, campanii media, etc., iar artiştii ce au influenţat destine şi au impus prin arta lor un mod de supravieţuire, chiar spirituală, nu au măcar un cadru realizat profesionist, dacă nu artistic, în această colonie plină de pozari cu blog şi atât. Onoarea breslei este salvată tot de câţiva Artişti! Amintesc aici pe maestrul Dinu Lazăr, care credincios propriilor emoţii, departe de curente, opinii, modă sau moft, dăruieşte lumii propria cronica artistică.

Privindu-l pe George Constantin, iarăşi şi iarăşi, ajungi să spui ca Ştefan Iordache: "Scuipam în sân şi-mi făceam cruci că nu poate fi de-adevăratelea..." Ce destin... ce soartă ciudată... ultimele spectacole, "Avarul" - Teatrul Nottara 1994, le joacă cu tubul de oxigen în culise şi ambulanţă cu medic la intrarea actorilor, stingându-se încet, răstimp în care locuinţa îi este luată, căci bravul sistem începuse deja operaţiunile de război cu Artiştii români... 

Şi totuşi a strălucit, impunând Artei Actorului noi coordonate! Subtile, lucrate la flacăra vie a unei conştiinţe artistice, descoperite de căutătorul de comori Savel Stiopul, odată cu filmul "Aproape de Soare" - 1960. Ascultaţi "Ghepardul" lui Lampedusa sau priviţi doar câteva cadre din "Cel mai iubit dintre pământeni", "Înghiţitorul de săbii" sau "Reconstituirea" şi veţi înţelege ce distanţe separă ştacheta impusă de Artă - consumismului bolnav...

"În hainele lui se simte mirosul tuturor regizorilor mari cu care a lucrat. Şi a lucrat cu toţi", spunea regizorul Alexandru Dabija şi subscriu la această afirmaţie. Căci actorul nu poate exista singur, el este doar vârful unui aisberg uriaş care dacă nu există, arta lui este strivită sub povara societăţii... Regizorii sunt cei care fac actorii să izbutească. Ei, cu comentariile lor, cu stările lor, cu meşteşugul lor - Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Ion Cojar şi încă câţiva, ce muncesc propria fiinţă, căutând şi călăuzind actorul către lumină.

"Un actor ca George Constantin poate scoate din sân trei Regi Lear. Cel care se vede pe scenă e seducător şi va rămâne fără îndoială ca o creaţie neobişnuită. O imensă bunătate degajă această creaţie.", spunea Marin Sorescu, dar cine astăzi să îl mai audă ? Cui să îi mai pese...? La fiecare Artist ce l-a cunoscut apar obsesiv următoarele observaţii: era special, inedit, insolit, mare bijutier, bufon, calitatea lui - senzualitatea, era un taifun, a schimbat sintaxa, plastica cuvântului... şi cuvintele par a nu putea cuprinde întregul, numit George Constatin.

Şi acest munte de suflet avea să plece singur şi umilit din această lume... Pentru că aşa este construită această naţie ce îşi sfâşie pruncii... Cum putea tânărul de 24 de ani care eram, să înţeleagă cuvintele actorului Bogdan Vodă, care printre lacrimi, la telefon, mă ruga să vin să ridicăm trupul marelui actor, către micuţa bisericuţă de pe strada Icoanei? Cine eram eu...? Un biet student la Facultatea de Teatru, cu o rablă de maşină "break", cârpită pe la toate colţurile... Iar în noaptea aceea, alături de familie şi de o parte din distribuţia de la "Avarul", căci a murit imediat ce a coborât de pe scenă, nimeni. Ce minister de cultură... ce senat... deputaţi sau preşedinţi...? Inimoasa şi talentata sa familie, o mână de actori şi Dumnezeu... 

La fel cum s-a întâmplat cu maestrul meu iubit, Dem Rădulescu şi de această dată s-a repetat aceeaşi tragedie. În bisericuţa ce a primit povara sufletelor noastre, mă întrebam cum se poate ca un popor plin de atâta suflet, să uite mereu, mereu de cei pe care îi iubeşte şi îi aplaudă...

Închei această modestă restituţie de memorie, cu replica din "Furtuna" lui Ciulei, în care marele George Constantin a fost Prospero.  Prima replică a lui Ariel la intrarea în scenă şi adresată lui Prospero este: 

"Magistre fără seamăn, slavă"... 

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Nenea Paul, ultima scena

Actorul Paul Talaşman a parasit astazi scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase", unde activa cu succes. Alaturi de familie, l-am insotit o mana de actori, tehnicieni, colegi, prieteni... Sincere condoleante familiei....Dumnezeu sa il odihneasca in pace !

"Doamne, ce de lucruri interesante se pot spune despre aceasta meserie frumoasa, dar grea! Meseria de actor implica o sanatate de fier si o gama variata de posibilitati de exprimare artistica. Nu e o joaca aceea cu publicul... e o vorba de mult vehiculata la artisti ... Hai sa-ti spun ca meseria asta te poate imbatrani intr-o noapte..."

Paul Talaşman

foto ©Victor Vurtejanu

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Bucium si oamenii sai

La poalele muntilor Fagaras, in apropierea satului Bucium, o experienta de neuitat, o poveste de viata rara, cu oameni care stiu si pot sa construiasca statornic, cu Credinta, Nadejde si Dragoste! 

Familia Sandru, ieromonahul Sava Lazea, parintele Modest, vietuitorii sfintei Manastiri Bucium, Daniel Moga, laolata cu minunata sa familie, precum si prietenul, Dan Teodorescu, vor ramane mereu in mintea si in sufletul meu.

bucium.ro

facebook.com/ManastireaBuciumBrasov/

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Adrian Berinde

Privirea lui Adrian catre mine spune mai mult decat as putea pune eu in cuvinte. Dincolo de vremuri, de intamplari si de tot ceea ce inca ne leaga, pentru noi toti, intalnirea cu el a fost o binecuvantare !

foto Roxana Iovu

finalul reprezentatiei cu spectacolul 

"Eu, Cainele" - regia Adrian Berinde 

in memoriam 

ADRIAN BERINDE

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Rugaciunea unui dac

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici samburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

Mihai Eminescu - Rugaciunea unui dac

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

22

"Sunt in ordine cronologica, inainte de elicopter si dupa. Am avut mult mai multe dar... o parte au ajuns in avionul ala doborat ca avea prea multe dovezi despre revolutie si o parte le-am dat unui amic ziarist francez, care ce sa vezi, a fost atacat si batut in Gara de Nord si i s-a furat tot. Poate asa am scapat si eu cu viata caci aveam cateva poze cu teroristii prinsi de revolutionari cu arme la ei. Asta e. Ma rog povestea e mai complicata."

Dinu Lazăr

Fotografii din ziua de 22 Decembrie 1989, realizate de maestrul Dinu Lazăr.

instagram.com/fotomaniacu/
facebook.com/dinu.lazar.1865
ro.wikipedia.org/wiki/

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial