sâmbătă, 2 mai 2020

Ghepardul


"În comparaţie cu ce se întâmplă la noi, sunt un actor bun. Acum la noi toţi sunt "mari actori", "mari personalităţi", "maeştri". S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut într-adevăr actori mari, unii monumente de teatru. Eu nu îndrăznesc să mă compar cu ei. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mâinile în buzunar. Mă gândesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi uşuratice aş putea fi numit un bun actor".

...spunea actorul, uriaşul actor George Constantin, într-o întâlnire cu tinerii. Forţa aceasta a naturii, dezlănţuirea aceasta de dragoste şi pasiune pentru Arta Actorului, dăruit de Dumnezeu cu har şi talent, filigranat până în ultima fibră a fiinţei sale, s-a stins cu acest gând: "S-a pierdut noţiunea de valoare..." Asta era în anul 1994 când aveam să ne despărţim de el. 

Câte aveau să ni se mai întâmple de atunci...

Ce soartă, ce destin... Cel aplaudat şi ovaţionat minute în şir, cu săli pline vuind, ridicate în picioare, recunoscut de maeştri ca fiind un uriaş, un bijutier... este astăzi o amintire greu de găsit. Ce soartă... ce ciudat destin... câteva replici într-un film mediocru, dar popular, mai amintesc de acest actor

 "Nu trage, dom' Semaca...!" rostită de Gheorghe Dinică în "Revanşa", regia Sergiu Nicolaescu - 1972, sunt cam singurele informaţii ce au spart bariera timpului...

De fotografii... ce să mai vorbesc... Este o ruşine cum toate piţipoancele, events-urile gastronomice sau colorata maşină a vreunui conţopist, beneficiază de shooting-uri impresionante, campanii media, etc., iar artiştii ce au influenţat destine şi au impus prin arta lor un mod de supravieţuire, chiar spirituală, nu au măcar un cadru realizat profesionist, dacă nu artistic, în această colonie plină de pozari cu blog şi atât. Onoarea breslei este salvată tot de câţiva Artişti! Amintesc aici pe maestrul Dinu Lazăr, care credincios propriilor emoţii, departe de curente, opinii, modă sau moft, dăruieşte lumii propria cronica artistică.


Privindu-l pe George Constantin, iarăşi şi iarăşi, ajungi să spui ca Ştefan Iordache: "Scuipam în sân şi-mi făceam cruci că nu poate fi de-adevăratelea..." Ce destin... ce soartă ciudată... ultimele spectacole, "Avarul" - Teatrul Nottara 1994, le joacă cu tubul de oxigen în culise şi ambulanţă cu medic la intrarea actorilor, stingându-se încet, răstimp în care locuinţa îi este luată, căci bravul sistem începuse deja operaţiunile de război cu Artiştii români... 


Şi totuşi a strălucit, impunând Artei Actorului noi coordonate! Subtile, lucrate la flacăra vie a unei conştiinţe artistice, descoperite de căutătorul de comori Savel Stiopul, odată cu filmul "Aproape de Soare" - 1960. Ascultaţi "Ghepardul" lui Lampedusa sau priviţi doar câteva cadre din "Cel mai iubit dintre pământeni", "Înghiţitorul de săbii" sau "Reconstituirea" şi veţi înţelege ce distanţe separă ştacheta impusă de Artă - consumismului bolnav...

"În hainele lui se simte mirosul tuturor regizorilor mari cu care a lucrat. Şi a lucrat cu toţi", spunea regizorul Alexandru Dabija şi subscriu la această afirmaţie. Căci actorul nu poate exista singur, el este doar vârful unui aisberg uriaş care dacă nu există, arta lui este strivită sub povara societăţii... Regizorii sunt cei care fac actorii să izbutească. Ei, cu comentariile lor, cu stările lor, cu meşteşugul lor - Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Ion Cojar şi încă câţiva, ce muncesc propria fiinţă, căutând şi călăuzind actorul către lumină.

"Un actor ca George Constantin poate scoate din sân trei Regi Lear. Cel care se vede pe scenă e seducător şi va rămâne fără îndoială ca o creaţie neobişnuită. O imensă bunătate degajă această creaţie.", spunea Marin Sorescu, dar cine astăzi să îl mai audă ? Cui să îi mai pese...? La fiecare Artist ce l-a cunoscut apar obsesiv următoarele observaţii: era special, inedit, insolit, mare bijutier, bufon, calitatea lui - senzualitatea, era un taifun, a schimbat sintaxa, plastica cuvântului... şi cuvintele par a nu putea cuprinde întregul, numit George Constatin.


Şi acest munte de suflet avea să plece singur şi umilit din această lume... Pentru că aşa este construită această naţie ce îşi sfâşie pruncii... Cum putea tânărul de 24 de ani care eram, să înţeleagă cuvintele actorului Bogdan Vodă, care printre lacrimi, la telefon, mă ruga să vin să ridicăm trupul marelui actor, către micuţa bisericuţă de pe strada Icoanei? Cine eram eu...? Un biet student la Facultatea de Teatru, cu o rablă de maşină "break", cârpită pe la toate colţurile... Iar în noaptea aceea, alături de familie şi de o parte din distribuţia de la "Avarul", căci a murit imediat ce a coborât de pe scenă, nimeni. Ce minister de cultură... ce senat... deputaţi sau preşedinţi...? Inimoasa şi talentata sa familie, o mână de actori şi Dumnezeu... 

La fel cum s-a înt
âmplat cu maestrul meu iubit, Dem Rădulescu şi de această dată s-a repetat aceeaşi tragedie. În bisericuţa ce a primit povara sufletelor noastre, mă întrebam cum se poate ca un popor plin de atâta suflet, să uite mereu, mereu de cei pe care îi iubeşte şi îi aplaudă...

Închei această modestă restituţie de memorie, cu replica din 
"Furtuna" lui Ciulei, în care marele George Constantin a fost Prospero.  Prima replică a lui Ariel la intrarea în scenă şi adresată lui Prospero este: 

"Magistre fără seamăn, slavă"... 
©Victor Vurtejanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu va obositi sa comentati daca nu aveti o identitate clara, vizibila si verificabila.