Atunci cand ne apuca lehamitea fugim. Cautam sau inventam locuri desarte care sa ne primeasca sufletul impovarat. Desarte pentru ca nu trebuie sa ne afle, nu trebuie sa contina nimic aducator de emotie. Impersonale, emo-sterilizate acestea trebuie sa ne satisfaca doar cele cateva trei, patru dorinte de baza…
Odata
gasite le umplem cu foarte mult eu si tinem mult spatiu gol gandit pentru nou,
pentru vis, pentru rodul cautarilor…
Undeva
intr-un ungher nevazut, poate un ram de ADN, poate un fir de jeg uitat printre
degetele de la picioare isi face loc parsiv si paralizant si picatura letala de
amintire care va ramane inactiva precum conserva de bulion uitata in frigider
de pe vremea cand gateai pentru prieteni…
Si
incepi sa te remodelezi. Cauti, pozezi, imp-le-men-tezi, copiezi ca un disperat
forme fara fond, incepi sa te speli de stramosii prafuiti, te alinti cu briose
la micul dejun si Chopin la lumina lumanarilor ce-ti insotesc masa din conserve
si plastic pe care iti vei fi cheltuit bruma de agoniseala si iti minti somnul
cu regasirea din zori a spatiului gol dar rece pe care iti promiti inca odata
ca il vei umple cu visele tale…
Daca
ai fi nebun ti-ai observa simturile, firele corpului sau… conserva de bulion
uitata in frigider. Ai deschide incet usa ca sa nu o sperii si ai astepta un
pic in intunericul rece… Dar nu, tu nu esti nebun…
Esti
doar trist si singur…
Si
atunci te pierzi. In fiecare zi, incet, te pierzi, neauzit si nevazut. Iar
conserva ta de bulion danseaza in imensul patinoar al sufletului. Va veti
intalni curand. Aici, departe, reciclarea a ajuns cuvant de ordine. Din aceasta
reciclare se poate hrani speranta de fuga a celui ce nu stie sa isi traiasca
lehamitea… Din reciclarea sufletelor care isi cer amintirile, prietenii,
copilaria, trecutul sau gustul, se compune mirajul necesar reclamei luminoase
ce te indeamna la fuga.
Serviciul
de reciclare iti suna la usa si cu detectorul lor iti probeaza locul gol creat
pentru vis.
-
“Aici
miroase a emotie, deci reciclati omul !
Cunosti
legea asa ca te supui sau…fugi…! Dar intre timp esti deja batran, povestesti
tuturor ce te asculta din mila despre ce program aveai tu la munca, despre
cafeluta bauta in cele 8 ore de facut nimic… despre pruncii tai sau primul nod
de cravata de la mult prea largul costum al tatei imprumutat pentru ceai… Si
batran fiind, recunosti…
-“Da, am o conserva de suflet
domnilor ! Va rog sa ma iertati… stiu, am gresit, insa sunt batran si ma
gandeam ca odata…”
Plansul
copilului din tine sau urletul fiarei ce devora candva viata isi va primi acum
cuminte numarul din randul celor ce au indraznit sa isi pastreze farama de
suflet in marea, devastatoarea dar superba lor lehamite…
