Jarul.

"Îmi plac actorii buni, înnăscuţi, cei care ştiu şi pot să înţeleagă că ima­ginaţia substitutivă este cea mai mare calitate a unui actor, adică ca­pa­citatea de a se pune în locul altuia. Pe de o parte, importantă este acţiunea, iar pe de altă parte, serio­zi­tatea, pentru că arta actorului nu este improvizaţia care se vede acum în tot soiul de producţii, mai ales la te­leviziuni, unde una-două, câte un amator se trezeşte actor." 

 

Venerabilul profesor, actor şi regizor din strălucita galerie de maeştri ai artei dramatice pe care i-a avut şcoala românească de teatru şi film, spiritul ce a dăruit scenei din arderea sa, actori talentaţi, regizori şi producţii artistice de o calitate remarcabilă, se numeşte Ion Cojar. Am avut bucuria de a fi unul dintre cei care au simţit generozitatea şi dragostea maeştrilor Dem Rădulescu şi Mihail Stan, dar am fost ocrotit de soartă beneficiind de încă o şansă unică. Aceea de a fi acolo, în arena greilor, unde eşti singur. Este zona unde neputinţa, laşităţile şi slăbiciunile nu îşi găsesc loc. Pentru că Dumnezeu a îngăduit să îl întâlnesc pe maestrul Ion Cojar, am aflat ce înseamnă "groapa cu lei" pe Scena Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, unde am fost actor, o bună perioadă din viaţa mea.

Acest adevărat "geambaş de talente" cum era alintat de maestrul Dem Rădulescu, căuta încă din şcoală alături de profesorii de actorie, de dicţie, de balet, de istoria teatrului şi de alte discipline necesare în formarea viitorului actor, pe cei ce vor rămâne ancoraţi în această artă. Pentru că dânsul, considera necesară evoluţia. Drumul aduce experienţă şi anticorpi. De aceea: "Un profesionist nu devine isteric când busola se defectează sau panica s-a instalat". Şi ne punea la treabă, poate şi pentru că anticipa ce va să vină... De aceea, alături de Natalia Călin, Eugenia Șerban, Monica Davidescu, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Ionuț Ciocia, Radu Zetu, Ovidiu Niculescu, Marius Rizea, Cristi Creţu, Gheorghe Ifrim, Mihai Brătilă şi alţi colegi, am reuşit să ridicăm producţii artistice pe diverse scene încă din anii de şcoală. Pentru că în primul rând am fost educaţi, apoi ni s-a acordat încredere. Niciodată nu a existat faţă de noi aşa numitul conflict dintre generaţii, sau celebrul "vezi drăguţă că urmează monologul meu, un pas mai în spate, rogu-te" şi pentru că aveam deasupra girul maeştrilor Ion Cojar, Dem Rădulescu, Valeriu Moisescu şi alţii, ce ne-au transmis un mesaj. În mare, parte educaţia unui actor, mai ales a unui actor tânăr, înseamnă asumarea acestui mesaj. Din păcate, socialul care a doborât artisticul şi spiritualul, a făcut ca acest mesaj să nu mai fie aplicat, cunoscut şi astfel transmis celor tineri. De aceea, şi în Arta Actorului la fel ca şi în alte domenii astăzi, a apărut impostura şi improvizaţia amatoricească.

"Acum percep o alterare foarte gravă a calităţii artei actoriceşti. Văd ceea ce se întâmplă în special cu actorii profesionişti care sunt solicitaţi de televiziuni şi care au început să piardă din criteriile calităţii. Cred că trebuie făcut o insurecţie împotriva decăderii calităţii actoriei”, spunea Ion Cojar. „O poetică a artei actorului", una dintre cărţile scrise de maestrul Cojar, va ridica nişte semne de întrebare celor dornici de a lupta împotriva imposturii, mai ales în breasla noastră. Dar acele vremuri apar acum încă foarte departe. Maestrul s-a stins, comemorat de curând doar de câţiva actori, foşti studenţi şi un regizor, la chemarea unui suflet inimos, moştenitoarea unei averi spirituale excepţionale, talentata actriţă a Teatrului Naţional Bucureşti, Irina Cojar. Căci poate când Irina, alături de tinerii săi colegi, vor deschide comoara de scrieri, note, proiecte şi mai ales gânduri şi vise ale maestrului Cojar, vom regăsi câte ceva din Nădejdea, atât de necesară, renaşterii. „Cel mai mare duşman al teatrului este teatrul" amintea, pentru cei ce pot încă să audă, creatorul şcolii de metodă în Arta Actorului, ca artă a trăirii scenice. Ion Cojar a iubit nespus actorul, de aceea: "Decizia Ministerului Educaţiei şi Cercetării de a înfiinţa, la liceele de artă, specializarea actorie, este cea mai mare eroare care s-a putut întâmpla în decursul istoriei teatrului românesc. Este o crimă pentru elevii talentaţi să cadă pe mâna unor profesori nepregătiţi, care-i strică până la examenul de admitere în Academia Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică". 

 

Pentru prima dată în regia lui Ion Cojar am reuşit să construiesc un personaj pe cât de evitat de toţi, pe atât de ofertant: Zaharia Trahanache din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale. La cei 24 sau 25 de ani pe care îi aveam atunci, am început să înţeleg încet-încet unde mă aflu, cine sunt, ce se poate face şi ce drum am de parcurs în aceasta branşă. Dincolo de rol, de aplauze sau critici, mi-a încolţit un gând care nici astăzi nu s-a stins... 

 

În calitate de Director General al Teatrului Naţional Bucureşti, domnul Ion Cojar este cel care a organizat SINGURUL concurs public naţional prin care tinerii absolvenţi de Facultate de Teatru, au reuşit să devină actori pe cea mai mare scenă a ţării. Să angajezi prin concurs public 15 tineri absolvenţi, a devenit acum o cumplită neputinţă pentru directorii teatrelor româneşti, care mai de care...senatori, deputaţi sau.. proprietari de ranch-uri spectaculoase. Gândiţi-vă numai că următorul director după înlăturarea maestrului Cojar, căruia nu am să-i pomenesc numele acum, a reuşit performanţa de a concedia într-o singură zi 35 de actori, lăsându-i pe drumuri...!

Veţi găsi aici date biografice, spectacole şi alte informaţii despre bogata activitate a Artistului Ion Cojar, însă cred că trebuie spus ceva, ce nu va apărea în nici o notă de C.V., referinţă sau bibliografie. Şi anume, continuitatea şi jertfa. Dincolo de Credinţă în această Artă, fără componenta statorniciei şi a jertfei, lupta este pierdută. Cine să cuantizeze orele de zbatere, de repere şi praguri psihice pe care le aduci unui personaj ? Cine este capabil să petreacă calvarul din umbra arlechinului înainte de a se urca în baia de lumină ? Ucenic destoinic al altor maeştri, Şahighian, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Al. Finţi, artistul, Ion Cojar ne-a dăruit jertfa sa. În ea, tinerii actori ai mileniului III vor găsi mijloace de a reuşi, dincolo de salar, măreţie sau decădere. Jertfa, filonul autentic al emoţiei subtile, sub care Arta Actorului va reuşi să renască.

Voi rămâne recunoscător acestui minunat izvorâtor de artă ! Ultima frază dăruită mie, strângându-mă tare de mână, când ne-am regăsit doar în calitate de spectatori, stingheri şi alungaţi, intuind admirabil povara pe care o port de ceva vreme, şi-a găsit loc veşnic în inima mea. Jar şi lumină, atâta vreme cât voi putea încă să lupt aşa cum am fost învăţat să o fac, rămân baza de la care pot iniţia încă proiecte culturale, spectacole independente şi încă câteva mici sarcini pe care mi le-am asumat, în Credinţa de a nu risipi darurile pe care le-am primit. 

Mulţumesc, maestre Ion Cojar !

"Creaţia autentică e unică indivizibilă şi irepetabilă. Orice reluare e altfel dar tot într-un fel unic. Aceasta e o consecinţă a manifestării globalităţii, a spontaneităţii ca fenomen sincretic specific, prin care se relevă geniul de moment care se manifestă la orice om când acesta se află în situaţii limită când fără a fi pregătit ceva dinlăuntrul lui îl împinge să facă sau să spună exact ceea ce trebuie, ca să iasă dintr-o situaţie critică."

Ion Cojar

©Victor Vurtejanu
actoru.ro
  facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Miracolul Olga.

"Românii, în general, sunt foarte buni actori de teatru. Avem acel ceva în plus care trece rampa, dar care în film devine teatral. În film nu trebuie sa faci nimic, ci totul sa fie în spatele ochilor. Toţi marii actori români, ca de pilda George Constantin, au fost actori foarte buni de teatru. Pot sta alături de marii actori ai lumii. Nu avem şansa să ne ştie lumea, fiindcă suntem români şi vorbim româneşte, dar avem câţiva dintre cei mai mari actori."

Dincolo de mai bine de 52 de roluri pe scenă, din 1951 şi până astăzi, şi a peste 22 de filme, doamna Olga Tudorache păstrează o demnă tăcere. De 15 ani lasă personajele să vorbească în locul ei. Actor vizionar, a înţeles că secolul XX este cel al regizorului. A acceptat mereu forme noi de joc şi de aceea creaţiile ei au rămas modele.

În tragediile Shakespeariene, în comediile lui Moliere, a făcut săli pline cu piesele lui Bernard Shaw sau Cehov. A jucat mult, dar pentru mulţi ea va fi imaginea Vitoriei Lipan din Baltagul, a Antigonei sau a Beatricei din "Efectul Razelor Gamma asupra Anemonelor."

Viaţa doamnei Olga seamănă cu cea a unei eroine dintr-o piesă de teatru. Are mister şi solemnitate, frumuseţe şi dramatism, strălucire şi geniu. De o eleganţă nobilă şi simplă, cu o siluetă în care se împletesc zvelteţea şi forţa, de fiecare dată aduce pe scenă, ceva din artistocraţia acestei arderi numită, Arta Actorului. Un parfum aproape pierdut, care te învăluie, te cheamă şi te stăpâneşte definitiv. Nu lasă nimic la întâmplare, nici un gest, nici un amănunt, nici o privire, totul lucrează lin, dar ferm şi la plin. Şi de fiecare dată, energia subtilă a forţei iubirii pe care o dăruieşte, te cucereşte pe deplin.

"Actoria e o meserie de disciplină. Ca milităria. Trebuie să faci un lucru atunci când ţi se cere. Fără talent nu ajungi la meseria de actor, fără disciplină, nu poţi să o practici...cel mai greu in meseria asta este să asculţi, să ştii să asculţi..."

Neverosimil de puternică, stăpâneşte oamenii, îşi iubeşte studenţii urmărindu-le traiectorile şi după terminarea aniilor de şcoală. Deseori le devine spectator, respirând odată cu ei din umbra sălii de spectacol. Fie că e vorba de spaţii neconvenţionale, cluburi, cafenele, fie că e vorba de săli de teatru, o zăreşti uneori în public, citind atent programul serii, distribuţia şi fremătând de nerăbdare.

"Când intrau în şcoală, studenţilor le era frică de mine, dar în trei luni îmi era frică mie de ei. Mi se suiau toţi în cap, mă luau în braţe şi eram "Mama Olga". Am lucrat cu nişte copii extraordinari. M-am oprit în cele din urmă, anul trecut, pentru că am 70 de ani şi nu mai rezist fizic. Statul în picioare, drumurile, să lucrezi 8-9 ore în frig, întuneric, sărăcie, în toate condiţiile grele în care se lucrează la UNATC, nu le mai puteam răbda..."

Porneşti uneori televizorul, naiv şi inadaptat, mânat de speranţa că ceva simţire şi trăire va răzbate. Că nu este totul pierdut...părăsit...abandonat...Găseşti toată fauna lumii. Orice este ţipător, agresiv şi plin de păreri şi-a găsit locul în media. O oază cât de mică în care să afli câte ceva despre cei care trudesc în artă, nu vei găsi...Te întrebi de ce eşti trist, de ce nu mai ai chef, de ce toate par atât de strâmbe...

Fără Artist te vei simţi singur mereu, pentru că el este o cale de a ajunge către Dumnezeu. Artiştii, prin jertfa lor, te pot întâlni cu tine ! Iar ei nu aşteaptă nimic, nu cer nimic. Doamna Olga Tudorache este un taifun, o tornadă, un fenomen cosmic, dar este şi femeie, este o mamă extraordinară şi o profesoară de excepţie. Este prin grija şi Dragostea lui Dumnezeu un OM viu, ce încă respiră şi pentru tine. Poate vei căuta, cândva şi Artistul...

"Nu am planuri de viitor. Nu ştiu cât m-o mai ţine firul vieţii şi nici cum o s-o termin. Aştept să văd ce vrea Dumnezeu să îmi mai trimită. Căci şi acesta, a fost un dar de la Dumnezeu..."

Olga Tudorache

Fotografie realizată de Dinu Lazăr

Ghepardul

"În comparaţie cu ce se întâmplă la noi, sunt un actor bun. Acum la noi toţi sunt "mari actori", "mari personalităţi", "maeştri". S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut într-adevăr actori mari, unii monumente de teatru. Eu nu îndrăznesc să mă compar cu ei. I-am văzut jucînd, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mîinile în buzunar. Mă gîndesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi uşuratice aş putea fi numit un bun actor".

...spunea actorul, uriaşul actor George Constantin, într-o întâlnire cu tinerii. Forţa aceasta a naturii, dezlănţuirea aceasta de dragoste şi pasiune pentru Arta Actorului, dăruit de Dumnezeu cu har şi talent, filigranat până în ultima fibră a fiinţei sale, s-a stins cu acest gând: "S-a pierdut noţiunea de valoare..." Asta era în anul 1994 când aveam să ne despărţim de el. 

Câte aveau să ni se mai întâmple de atunci...

Ce soartă, ce destin... Cel aplaudat şi ovaţionat minute în şir, cu săli pline vuind, ridicate în picioare, recunoscut de maeştri ca fiind un uriaş, un bijutier... este astăzi o amintire greu de găsit. Ce soartă... ce ciudat destin... câteva replici într-un film mediocru, dar popular, mai amintesc de acest actor: 

 "Nu trage, dom' Semaca...!" rostită de Gheorghe Dinică în "Revanşa", regia Sergiu Nicolaescu - 1972, sunt cam singurele informaţii ce au spart bariera timpului...

De fotografii... ce să mai vorbesc... Este o ruşine cum toate piţipoancele, events-urile gastronomice sau colorata maşină a vreunui conţopist, beneficiează de shooting-uri impresionante, campanii media, etc., iar artiştii ce au influenţat destine şi au impus prin arta lor un mod de supravieţuire, chiar spirituală, nu au măcar un cadru realizat profesionist, dacă nu artistic, în această colonie plină de pozari cu blog, şi atât. Onoarea breslei este salvată tot de câţiva Artişti! Amintesc aici pe Maestrul Dinu Lazăr, care credincios propriilor emoţii, departe de curente, opinii, modă sau moft, dăruieşte lumii propria cronica artistică.

Privindu-l pe George Constantin, iarăşi şi iarăşi, ajungi să spui ca Ştefan Iordache: "Scuipam în sân şi-mi făceam cruci că nu poate fi de-adevăratelea..." Ce destin... ce soartă ciudată... ultimele spectacole, "Avarul" - Teatrul Nottara 1994, le joacă cu tubul de oxigen în culise şi ambulanţă cu medic la intrarea actorilor, stingându-se încet, răstimp în care locuinţa îi este luată, căci bravul sistem începuse deja operaţiunile de război cu Artiştii români... 

Şi totuşi a strălucit, impunând Artei Actorului noi coordonate! Subtile, lucrate la flacăra vie a unei conştiinţe artistice, descoperite de căutătorul de comori Savel Stiopul, odată cu filmul "Aproape de Soare" - 1960. Ascultaţi "Ghepardul" lui Lampedusa sau priviţi doar câteva cadre din "Cel mai iubit dintre pământeni", "Înghiţitorul de săbii" sau "Reconstiruirea" şi veţi înţelege ce distanţe separă ştacheta impusă de Artă - consumismului bolnav...

"În hainele lui se simte mirosul tuturor regizorilor mari cu care a lucrat. Şi a lucrat cu toţi", spunea regizorul Alexandru Dabija şi subscriu la această afirmaţie. Căci actorul nu poate exista singur, el este doar vârful unui aisberg uriaş care dacă nu există, arta lui este strivită sub povara societăţii... Regizorii, sunt cei care fac actorii să izbutească. Ei, cu comentariile lor, cu stările lor, cu meşteşugul lor - Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Ion Cojar şi încă câţiva, ce muncesc propria fiinţă, căutând şi călăuzind actorul către lumină.

"Un actor ca George Constantin poate scoate din sân trei Regi Lear. Cel care se vede pe scenă e seducător şi va rămâne fără îndoială ca o creaţie neobişnuită. O imensă bunătate degajă această creaţie." spunea Marin Sorescu, dar cine astăzi să îl mai audă ? Cui să îi mai pese...? La fiecare Artist ce l-a cunoscut apar obsesiv următoarele observaţii: era special, inedit, insolit, mare bijutier, bufon, calitatea lui - senzualitatea, era un taifun, a schimbat sintaxa, plastica cuvântului... şi cuvintele par a nu putea cuprinde întregul, numit George Constatin.

Şi acest munte de suflet avea să plece singur şi umilit din această lume... Pentru că aşa este construită această naţie ce îşi sfâşie pruncii... Cum putea tânărul de 24 de ani care eram, să înţeleagă cuvintele actorului Bogdan Vodă, care printre lacrimi la telefon, mă ruga să vin să ridicăm trupul marelui actor, către micuţa bisericuţă de pe strada Icoanei? Cine eram eu...? Un biet student la Facultatea de Teatru, cu o rablă de maşină "break", cârpită pe la toate colţurile... Iar în noapte aceea, alături de familie şi de o parte din distribuţia de la "Avarul", căci a murit imediat ce a coborât de pe scenă, nimeni. Ce minister de cultură... ce senat... deputaţi sau preşedinţi...? Inimoasa şi talentata sa familie, o mână de actori şi Dumnezeu...

În acelaşi fel, ca la maestrul meu iubit, Dem Rădulescu, se repetă aceeaşi tragedie. În bisericuţa ce a primit povara sufletelor noastre, mă întreb încă, cum se poate ca un popor plin de atâta suflet, să uite mereu de cei pe care îi iubeşte şi îi aplaudă...

Închei această modestă restituţie de memorie, cu replica din "Furtuna" lui Ciulei, în care marele George Constantin a fost Prospero.  Prima replică a lui Ariel la intrarea în scenă şi adresată lui Prospero este: 

"Magistre fără seamăn, slavă"... 

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Creatorul de teatru.

Ne încuraja permanent, neforţând nimic. Zâmbind răbdător, înţelegând rapid că în mare parte, generaţia sa de atunci de elevi-regizori, nu avea mare aplecare asupra artei, ci erau doar simpli vânători de premii şi posturi administrative, ne stimula pe noi, elevii-actori. Înlăturând barierierele sistemului pedagogic, ne-a încurajat să studiem arta costumului, a machiajului, scenografie, lumini, scenotehnică, dăruindu-ne astfel prima lecţie de supravieţuire în branşă: "Când ai de a face cu incapabili sau impostori, te salvezi singur!"

Împreună cu maestrul Moisescu petreceam multe nopţi în Facultatea de Teatru, învăţând să descifrăm complicatul limbaj al scenei. Situaţii scenice, trasee, motivaţii, relaţii scenice, racorduri de stare...şi câte şi mai câte. Aşa am început să descopăr întregul, în Arta Spectacolului. Căci actorul, deşi parte importantă şi necesară, el singur, nu înseamnă nicidecum Spectacol...

Studiam serios, trăgeam de noi într-un ritm frenetic, acumulând clipă de clipă, mânaţi precum mânjii, de un profesor şi un Artist generos, născut parcă pentru a tălmăci Arta Dramatică, dornic de Viu şi de Adevăr. Fără încrâncenări, cu har şi zâmbet a dărâmat zidul (im)pus de sistem, dăruind fiecăruia după putinţă şi pricepere.

Valeriu Moisescu face parte din promoţia de aur a Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind la clasa de regie îndrumată de profesorul George Dem. Loghin în anul 1956. A avut colegi pe Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu, Sanda Manu. Pe scenele teatrelor din Bucureşti, Galaţi, Oradea, Ploieşti, Iaşi, Craiova, Sankt-Petersburg a realizat peste 120 de spectacole

A ucenicit pe lângă regizorii Ion Şahighian şi Crin Teodorescu. A prins vibraţia spectacolelor lui Alexandru Finţi, rafinamentul lui Moni Ghelerter, vitalitatea şi verva stăpânite de maestrul Sică Alexandrescu. A văzut jucând pe: Birlic, Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu şi Marcel Anghelescu. A dirijat în scenă pe Olga Tudorache, Toma Caragiu, Ştefan Mihăilescu Brăila, George Constantin, Ion Marinescu, Mihai Mereuţă sau Ştefan Bănică. Din 1971 ca profesor universitar la U.N.A.T.C. "I.L.Caragiale" Bucureşti, a format şapte promoţii de regizori.

Silviu Purcărete, Mihai Manolescu, Cristian Hadgi-Culea, Dragoş Galgoţiu sunt elevii uneia dintre personalităţile cele mai discrete şi mai dăruite proiectului artistic românesc. Partener de viaţă al actriţei Mihaela Juvara, maestrul Valeriu Moisescu, om cald şi bun, m-a învăţat definitiv că:

"Problema reală a teatrului nu este aceea de a înfăţişa viaţa pe scenă, ci de a face ca scena să capete viaţă..."

foto preluat de aici

© Victor Vurtejanu
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial

Taina Mărturisirii.

"Când eşti foarte disperat, e o ocazie bună să afli adevărul, sau măcar o parte, atât cât poţi suporta""Totul a plecat de la "să nu ucizi". Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca.

Pe de o parte, susţinem lucruri minunate, pe de alta, facem fapte groaznice de care, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi. Distrugerea, uciderea ne însoţesc zilnic şi nu putem scapa, decât printr-o „convertire”, sau înţelegerea profundă că avem nevoie de „chipul” adevărat pe care l-am pierdut.

Aşa am scris cartea. Găsiţi mai multe în ea. E greu de spus în câteva cuvinte, totul. Boala a avut şi ea un rol important. Când eşti foarte disperat, e o ocazie bună să afli adevărul, sau măcar o parte, atât cât poţi suporta. Rugăciunea, cuvintele speciale ale rugăciunilor ortodoxe au fost puntea cu care am trecut prăpastia."

Cuvintele de mai sus aparţin actriţei Mariana Buruiană. Acum, la vârsta de 55 de ani, "Domnişoara Christina", ingenua din filmul lui Viorel Sergovici ce avea să o confirme ca pe o actriţă aparte, talentată şi misterioasă, este astăzi un om profund credincios. Retrasă din lumina reflectoarelor de peste 15 ani, a ocolit şi scena teatrului Bulandra unde odinioară strălucea, iradiind publicului, o tandreţe sublimă, magică...

Aveam 17 ani, eram unul dintre numeroşii puşti cu o cheie de gât şi o chitară pe umăr, ce bătea străzile în oraşul gri, undeva în cartierul construit lângă gara cea mare. Un tip ciudat, mereu cu o ţigară în colţul gurii, un fel de fular la gât şi o geantă ponosită pe umăr, m-a acostat zâmbitor şi m-a aruncat direct în producţia filmului "Figuranţii" - regia Malvina Urşianu - 1987.

Deloc nu puteam pricepe pe atunci, de ce filmăm aceiaşi scenă de mai multe ori...de ce schimbau mereu ba luminile, ba poziţia aparatului de filmat...de ce toţi erau foarte tăcuţi şi foarte concentraţi...Pentru mine totul era o enormă ciudăţenie. Însă...am rămas. Aşa am avut ocazia să o admir pentru prima dată. Tăcută, cu un licăr permanent în ochi ce mă trimitea cu gândul la un spiriduş vesel, un păr lung, deschis la culoare, dar mai ales tot timpul cu un aer straniu...greu de definit...Un fel de abur ce o însoţea permanent...

Aveam să o întâlnesc apoi multă vreme, pe alte platouri de filmare, prin culisele teatrului...şi tot timpul mă scăpăra cu lucirea aceea veselă din privire. Însă mereu tăcută, misterioasă, păstrând parcă numai pentru sine, o taină adâncă. Mult mai târziu, când aveam să pierd, şi să mă pierd, am reuşit să înţeleg la rândul meu...

Dacă ceva din cele de mai sus v-au trezit o amintire vie, dacă a te întâlni în rugăciune cu cel de care sufletul tău are nevoie îţi pare un munte prea greu de urcat...sau dacă doar nevoia de a înţelege câte ceva din sufletul şi viaţa unui artist te cheamă, te invit să citeşti "Taina Mărturisirii", carte scrisă de actriţa Mariana Buruiană.

Fotografie realizată de Dinu Lazăr

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial