D.I.T.L.

Vagauna asta, scara mizera a unui bloc in care traiesc oameni ca mine sau ca tine, acoperita de jeg, gratii si termopane turcesti este o institutie oficiala. Adica statul roman a decis ca aici sa fie reprezentat de cativa functionari si "amenajarea" sa poarte un nume si insemne oficiale. Se numeste pompos Directia Taxe si Impozite Sector 3. Prescurtat: D.I.T.L.

De ce pompos ?  

Guvernul, ministrul si primarul nu ar concepe o clipa sa isi care costumele de 3000-4000 de euro ca sa ii calce pragul. Aruncand niste cernala din stilouri elegante, cu penita de aur si atingere placuta, pe niste hartii curate si colorate (Hotararea nr.333/1999) cu insemne si nume frumoase, au decis ca aici este locul unde sa vina cetateanul si sa isi plateasca taxele. Si el, locul, trebuie sa arate si sa functioneze asa.
 

Un PVC spanzurat pe zid te indeamna sa faci asta on-line. Adica sa nu vii si sa cunosti frumosul loc, cumva si pentru ca ei stiu ce se intampla in spatele termopanelor flancate cu gratii. De unde stiu ? De la rudele angajate in stabiliment. Revenind, inscriptia oficiala cu stema si tot tacamul, mica si ascunsa, de rusine, nu are rolul de a te lamuri daca poti sa intri, esti "agreat", sau trebuie sa mai plimbi ursul pe afara... Au lasat doar o strunga. O trecere avizata cu siguranta de I.S.U., pe unde masele sa patrunda in tihna si confort in incaperea de 4 / 10 metri, menita sa le scurteze viata.
 

Asta daca reusesc sa intre. De ce ? Cadrul 1 (stg. spre dr.) daca mariti fotografia - click pe foto - veti observa ca nu ii este dat oricui sa intre. Si nu oricand. Adica vii cand vrei tu insa restul il face D.I.T.L. -ul.
 

Prin natura meseriei am avut ocazia sa il cunosc pe primar si pe ministru. Guvernul inca nu. Si nici nu imi doresc. Primarul si ministrul sunt oameni fini. Nu se manjesc, zambesc cand sunt inghesuiti si degajeaza elegant ca orice lichea scolita. Au zambetul exersat si dupa ce dau mana cu tine se sterg. Mascheaza asta prin intoarcerea capului si trecerea mainii prin par. Apoi isi scot batista...
 

Nu am intrat. Am avut un fel de acces de mandrie sau...in fine... Am ramas in fata strungii ca oaia neagra. Stearpa si obosita, oaia nu mai vrea sa intre la muls si ciobanii uita de ea. Se intampla...

In momente ca astea, cand eu ma uit la ei prin ochiul de sticla otoman si ei nu se uita la mine ca au uitat de mine, apar intrebarile firesti... de ce stau, de ce indur... ? De ce ? Ma intreb... Atarnat tot mai mult de lucruri proiectate sa ma induca in eroare imi raman putine posibilitati de a rezista. Si nu intru. Insa...

Directia, si a lor si a mea,
este stramba... 

victor vurtejanu ©