marți, 27 mai 2014

Profesorul meu de film, Mircea Diaconu.


Dom' profesor Diaconu era unul dintre "greii" pe care ii asteptam la clasa cu nerabdare ! Incepand cu anul doi de studiu in Arta Actorului am inceput sa studiem tehnica de film, in fine... cam din anul doi, undeva prin 1995, ne-a salutat in stilul neconformist acest urias actor !

Ii stiam cartile pe de rost, bijuteriile actoricesti de la Bulandra, de filme nu mai spun... Peste toate insa ma simteam legat de acest artist. Eram "consateni" in acelasi murdar si sterp sector 1 din orasul gri si resuseam sa il zaresc uneori fie pe acoperisul casei schimband tigla, fie la volanul micutului jeep militar kaki, decapotabil, cu care isi facea piata...samd, un om deschis, vesel si extrem de carismatic.

Si astfel eram extrem de bucuros cand am fost anuntati ca ne va fi profesor pana la absolvirea Universitatii. Speram sa am multe de invatat, de furat de la acest daruit actor, mai ales ca imediat ce am fost admis in scoala de teatru si film am realizat ca fara maestrii autentici, fara "intalniri de gradul III", este aproape imposibil sa pasesti dincolo de metode, programe si didactica prafuita... Ca in orice scoala din anii '90 nici UNATC nu reusea sa se desprinda de o anumita teoretizare excesiva a metodelor de predare. Cateva oaze de arta autentica, de maestrii care te inconjurau cu dragoste inca existau insa reversul, adica sa vorbim, si iar sa vorbim fara sa facem "pe bune" isi facea simtita prezenta.

Zambitor si solar, intr-o zi de primavara ne-a intampinat profesorul Mircea Diaconu in cabinetul de film. In fapt o sala goala... cateva scaune si ... cam atat... Ce stralucea acolo era doar actorul Mircea Diaconu caruia noi "clasa Dem Radulescu" ne prezentam acum timizi, fastaciti si teribil de stingheri...

Ne-a strans mana, ne-a zambit dand usor din cap la fiecare rostire de nume si incet ne-a decopertat desfiintand anii, experienta si maiestria ce ne desparteau... Imbracat in alb, cu o camasa cu maneca scurta peste care purta o vesta "foto", ne-a radiografiat patrunzand direct in inimile noastre plapande. Era urias ! Un urias bland, zambitor si cald. 

Apoi o buna perioada a disparut... Filma mult la N.C, era prins cu infiintarea Fundatiei Bucurestilor, se implica mult in administratia locala si... ne saluta la fel de vesel pe holurile scolii unde ne lasase pe mana asistentului G.P., proaspat absolvent de regie film. 

Eu m-am simtit parasit, vaduvit de ceea ce speram sa primesc de la dom' profesor. Dar eram doar un student si trebuia sa urmez o programa. Atat. Nimeni in mare parte in afara de o mana de profesori nu era dispus sa moseasca la nasterea noastra artistica. Si aceia erau in varsta si izolati de administratia deschisa doar catre ponturi si oportunitati.  Ne infrateam cu scolile de teatru si film de afara, aduceam studenti tot de afara pe burse platite, numele scolii ne era schimbat din "academie" in "universitate" iar batrana si insalubra cazarma a jandarmeriei ce ne adapostea ca sediu, intra incet dar temeinic pe calea dezastrului programat...

Il revedeam rar pe profesorul Diaconu si am inteles curand ca eram oarecum doar parteneri intr-un pact nestiut de noi dar de mare interes pentru cariera dansului. Caci curand dupa stabilizarea unei noi conduceri administrative garantata de rectorul Victor Rebengiuc, am pornit cu o galopanta isterie catre festivaluri, intalniri cu scolile de teatru si film "infratite" si cu celebrele de acum "workshop-uri" conduse de tipi exotici si de mare senzatie care veneau ne pocneau in cap cu metode care mai de care mai fantastice, isi incasau comisioanele si ne lasau in marea noastra penurie de productii artistice...

Era perioada cand se faceau trei sau patru filme intr-un an. In anii '70-'80 productia insuma doar din filme artistice cam 25-30 de filme pe an... La asta se adaugau scurt-metraje, documentare, filme "tehnice', filme studentesti, festivalul actorului de la Costinesti, numeroasele productii teatrale, televizune, teatrul de revista, turnee... eheeei si altele si altele in care actorii erau solicitati si gaseau un sens si o paine de mancat...!

Vara, domnul Diaconu ne indemna sa muncim la fundatia condusa de dansul si de sotie, imbracandu-ne in garderobele teatrelor de stat si punandu-ne sa defilam la pas pe Calea Victoriei acompaniati de fanfara militara si paraiturile fumigene venite din esapamentele catorva "automobile de epoca". Totul culmina cu spectacole gratuite sustinute de rapsozi populari acompaniati "la clape" in fata Hanului lui Manuc cu mici si bere in pahare de plastic si cu multa... enorm de prea multa voie buna. 

Nu m-am inrolat niciodata dar am fost curios si ma duceam sa fac fotografii si sa imi vad colegii, prafuiti, obositi si neplatiti, care sufereau in caldura si aglomeratia produsa "artistic" de fundatie...

Domnul Diaconu aparea impreuna cu primarul vremurilor pe scena inchiriata, ii multumea pentru sprijinul deosebit acordat, fanfara facea "pam-pam" si poporul in slapi si bermude aplauda fericit caci paranghelia continua pana in zori...

Si am inceput incet-incet sa observ, sa inregistrez si pe alocuri chiar sa inteleg. Eram intrigat de ceva. Acest "ceva" aparea obsesiv inconjurat de alte cateva gesturi. Trebuie spus ca nu am asteptat la nesfarsit ca filmele si activitatile domnului profesor sa se incheie si dansul sa apara la clasa si sa ne invete tehnica de film, miscari de aparat, cadraje, obiective, lumini, replica in microfon, post-sincron, travelling, relationare... samd, notiuni atat de necesare artificialelor productii autohtone. 

Nu am asteptat si am parcurs alaturi de alti maestrii, unii chiar indepartati din noul UNATC, pasii necesari dezvoltarii simturilor, masurii si al intesitatii antrenamentului specific artei actorului. Si astfel am reusit sa descopar cate ceva dincolo de zambet si usoara miscare a capului. Mai multe am simtit si patruns atunci cand domnul profesor Diaconu ne-a insotit intr-un scurt turneu in Budapesta unde am prezentat un spectacol de teatru scolii maghiare de teatru, proaspat infratita cu batrana noastra cazarma...

O fotografie pastrata peste ani ne surprinde intr-o pauza de repetitii, la o cafea cu profesorul nostru de film, vadit stingher alaturi de o parte din clasa de actorie Dem Radulescu si un student maghiar indragostit brusc de o studenta romanca. Eu stau in picioare si privesc catre profesorul meu. Zambetul disparuse si dincolo de plimbari nocturne pe strazile Budapestei, romante fredonate la un paharel si cateva incurajari aruncate peste umar, magia disparuse. Atunci am inteles ca sunt singur...

Si pentru asta am sa ii multumesc domnului Mircea Diaconu, actor de geniu !

Una din diplomele mele de absolvire poarta semnatura profesorului Mircea Diaconu. A fost singurul din toata comisia de examen pentru acordararea licentei de actor profesionist care ma intors pe toate fetele. Agresiv, dur, rece, cu un ochi de chirurg, a intrerupt si a rupt fara mila tot ceea ce pregatisem. A cerut sa revin in scena cu un alt moment, a cerut dreptul sau de a ma examina personal, a cerut sa dau replica unui coleg, sa improvizez, sa cant, sa dansez, sa rostesc la prima vedere, sa schimb cheia unui personaj, sa transpir si sa imi sterg zambetul de pe fata. 

La sfarsit ne-am privit in ochi, eu de pe scena micutului teatru Casandra, astazi o alta amintire, dansul din sala. Ne-am strans mana in tacere.

"- Daca domul Diaconu a terminat cu studentul Vurtejanu" putem declara sesiunea de examen inchisa si vom trece la notare" a rostit maestrul meu Dem Radulescu cu gingasia celui ce te-a condus la izvor...

Mai tarziu ne-am revazut...
Domnul Diaconu era director la teatrul de pe bulevard. Eu cautam de munca...

Ne-am intalnit intamplator... M-a recunoscut si a afisat zambetul cunoscut. Pometii se increteau la fel de cuceritor dar parul era alb complet. Vesta "foto" disparuse si batranul jeep militar fusese inlocuit de un ARO. O neliniste, un fel de "stat pe ace" a domnit in scurta intalnire. Nu am cerut nimic. Nu am scos nici macar C.V.-ul de care nu ma desparteam. Am zambit. Atat. Aveam zece ani de meserie grea in spate si stiam sa zambesc cuceritor. Dar aveam inca parul negru.

Am primit chiar un sfat in acesta ultima intanire cu fostul meu profesor de film si... viata. De atunci nu l-am mai intalnit. Uneori, pe la tv il zaream intre cei pe care ii injura... zambea.

"- Daca as avea varsta ta, eu m-as lasa de actorie si as face orice alceva !"

"Scaunul de panza al actorului" numele acestui spatiu in care ma manifest incepand cu anul 2008, este raspunsul si omagiul meu adus unui mare actor roman pe numele sau, Mircea Diaconu !