Despre onoare şi prim miniştrii.

Şi pentru că merită din plin am cules povestea asta de la prietenul Alexandru Munteanu şi o reiau aici nu atât pentru cei ce mă vizitează din când în când ci mai ales pentru cei ce vor veni şi nu vor mai avea acces la memoria faptelor.

"Constantin Argetoianu şi Iuliu Maniu. Doi prim-miniştri care au fost condamnaţi parcă mai pe nedrept ca Adrian Năstase. Iar arestarea lor nu avem informaţii să se fi făcut cu presă, tam-tam, întrebări retorice sau griji deosebite faţă de inculpaţi ale ministrului de interne de la acea vreme. Vuietul presei avea altă culoare şi altă semnificaţie. Familiile lor nu au rămas în posesia niciunei averi, deşi acestea erau şi mult mai mici decât cea a ultimului premier arestat, şi obţinute de generaţii de înaintaşi, iar culpa lor nu era nici măcar în faţa justiţiei anilor 50 una legată direct de acumularea acestora. Alături de cei doi, sute de alte mari personalităţi care niciodată nu s-ar fi gândit că pot ajunge în spatele gratiilor au luat în toiul nopţii calea închisorilor. A, un amănunt: durata pedepsei era una necunoscută, de regulă la persoanele reprezentative condamnarea fiind pe viaţă. Nu exista nici recurs în anulare, nici CEDO, nici graţiere. Televizoarele încă nu erau instalate în celulele Sighetului, nici mobilele nu aveau încă semnal în Bălţile Dunării. Cei rămaşi acasă, soţii obligate să divorţeze şi copii daţi afară din şcoli (care nu erau în Elveţia), numărau la propriu ouă; să le ajungă până la următoarea vânzare a unei cărţi scăpate la percheziţii. După ani de schingiuiri fizice şi torturi psihice greu de imaginat, doctorul Simionescu a cedat şi s-a aruncat în gardul de sârmă ghimpată al lagărului de la Peninsula. Din casele arestaţilor însă, chiar dacă nu aveau termopane, nu s-a auzit în anii 50 nici o împuşcătură."