duminică, 3 aprilie 2011

Undeva, între Dunăre şi Carpaţi.


Am intrat fără mari strângeri de inimă, poate şi pentru că simţurile adormite de drum, oboseala, înlocuiseră fără veste trecutul, amintirile...Mult mai greu mi-a fost să ies, dar asta, e altă poveste.

Inutil să încerci să descri ceva pentru cei ce nu au fost, adevărată pierdere de timp să evoci, să sapi în piatră seacă...Cei ce sunt curioşi au aflat deja câte ceva, iar pentru cei ce i-au trecut pragul nu am să spun decât că...

Celula umedă ma reţinut o clipă în plus. Câteva minute distanţă de grupul frenetic cu care intrasem în puşcăria Jilavei. Jilava...numai numele şi te prinde cumva ! Aşa cum m-a prins celula aceea grozav de umedă. Ciudată senzaţie. Uşa deschisă, acte în regulă şi totuşi nu mă puteam despărţi de durerea ce mustea din pereţii murdari şi umezi. Liniştit, am stat şi i-am ascultat vaietul. O clipă şi m-am revăzut brusc în celula mea, unde colegii de batalion mă abandonau noaptea, ca ziua să mă scoată, la ordin, în muncile câmpului, ca element duşmănos şi absolut suspect. Nu, sigur că nu se compară. Atunci era 1989, aveam 19 ani, acum e freedom-party iar vaietul din umezeala rece îmi şoptea de Lena Constante, Harry Brauner, Belu Zilber, Gafencu, Părintele Steinhardt, Mina, Iustin, Gyr, Crainic sau sărmanul Max Bănuş...

Am aprins o ţigară, am mai privit odată prin minuscula fereastră şi am făcut gestul universal al puşcăriaşilor. Numai că ei plecaseră, eu numai am demult 20 de ani, şi... Am lăsat ţigara să ardă, sprijintă de vizeta jegoasă. Rostind o rugăciune, am urcat cu greu pe treptele lunecoase către lumină, ca apoi să îmi croiesc drum prin balta Neajlovului către pădurea Comana, precum străbunicul Ion când îşi lua puşca la spinare, sus, către Valea Vîrtejenilor, dornic să ajungă acasă, în satul acela mic, undeva între Dunăre şi Carpaţi.