Măcar odată.

Exista acolo parcă doar pentru noi. Am fost privilegiat să fiu unul dintre cei care au putut exista aproape de el. Cei mai mulţi îl ocoleau sau nu îl obsevau datorită camuflajului natural parcă anume adaptat doar scormonitorilor...

După satul Vama Veche ajunge-ai în poligonul de tragere al Marinei Militare. De acolo până în vechea frontieră, era suficent să te aşezi şi să aştepţi. Dacă nu parcuge-ai etapa asta obigatorie oarecum şi porneai ca bizonul să începi camparea, sigur ratai totul. Pentru că în definitiv locul era o simplă pustietate în vecinătatea mării, frumuseţea şi specialul era creeat de oamenii ce îl căutau an de an.

Ne strângeam cu urma de clujeni din fosta tabară dsitrusă a Vămii, apăreau braşovenii pe motoare conduşi de Zoli, timişorenii cu Naghy (Dumnezeu să îl ierte), noi cei câţiva bucureşteni cu Iulian (Dumnezeu să îl ierte şi pe el), Gabriela, Bogdan, ziariştii cu copiii şi în rest o mică ceata de olteni de prin Craiova, Slatina şi cam atât. Ritualul era simplu şi nelipsit:

Întâi prima baie şi apoi cu o berică în faţă să ne povestim. Când toate erau la locul lor şi soarele abia mijea dinspre 2 Mai, ne puteam pune pe treaba. Aici era un dichis întreg...ardelenii parcă vorbiţi scoteau topoarele şi întâi tăiau bradul să construim masa. Bizar era ca masa se construia doar când apăream eu...fără apropo-uri cică, dar acolo ne strângeam la foc, chitare şi poveşti... Apoi băncuţele, umbrarele şi sfârşit corturile şi maşinile. Păstram afară doar gioarsa mea de Renalut 18, în care încăpeam toţi când evadam către Adamclisi sau Hagieni după cele trebuincioase. Apoi vreo 4 ore săpam gheţaria şi munceam la duşuri şi "dependinţe". Nu o să mă apuc în nici un caz să mai depăn poveşti despre traiul nostru, despre planurile pe care le făcem înainte de '89....şi după şi nici un caz nu vreau să devin melancolic. Cei care nu au fugit acum  sunt morţi, iar de cei care poate mai sunt în viaţă nu mai ştiu nimic de peste 15 ani.

Au rămas câteva fotografii, unele cântece, şi multe planuri şi poveşti frumoase. Fetele au crescut, au născut copii sănătoşi şi acum sunt "biznizmene". De băieţi nu mai ştiu decât despre cei care au murit. Mai trec uneori strecurându-mă cu greu printre vilele de prost gust care s-au ridicat pe acolo şi odată ajuns pe mal, închid ochii şi ascult vântul. Îmi imaginez ce drumuri faine făcem înot către epavă, cum le făceam poze soldaţiilor de la paza frontierei şi ei ne răsplăteau cu Dunhill şi porumb bun de fiert, de cum pescuiam pentru alţii după imbatabila metoda a lui Naghy...ei..despre cârciuma  "Măgarul tăvălit" unde se bea berea cu borcanul şi despre bătrânelul din 2 Mai care ne vindea garizi prăjiţi care ne săturau după ce îi mâncam ca pe semniţele prăjite...despre cum aduceam pâinie cu rablamentul meu de maşină şi o dădeam turiştilor miraţi care apoi ne invitau la ei. Ce afaceri ieşeau mai ieşeau...cu Bogdan de copiase un model de geantă foto şi coseau gagicile la maşini să scoatem pe piaţa...despre espadrilele lui Iulian cu care am umplut Bucureştiul de înebuniseră toţi să cumpere şi noi le dădeam termene din vară şi se încălţau cu ele în iarnă...şi câte şi mai câte...

Locul ală nu mai există şi e ok aşa. Încep să înţeleg câte ceva despre cum şi când, despre ce şi cât fără să devin neapărat melancolic. Cei care ne-au auzit s-au ne-au văzut, pot înţelege câte ceva. Despre restul numai de bine şi sper să li se întâmple măcar odată...