sâmbătă, 4 decembrie 2010

Îmi apăr visele.

Mă întreabă unii:
"Cum de nu ai rămas profesor în UNATC ?"..."de ce te-ai întors în România ?"..."cum de nu lucrezi în nici un teatru ?"..."de ce când ştii să faci atâtea nu îţi consolidezi compania din punct de vedere comercial ?"..."de ce nu faci politică ?"...

Mă încăpăţânez într-un singur răspuns:
Locul actorului este în faţa publicului. Acolo în linia întâi, unde dispare şi căldura salariului şi amorţeala oferită de vreo catedră universitară. Acolo unde inimă lângă inimă, refaci odată cu singurul tău partener autentic - publicul - POVESTEA.

Nu se poate explica. Nu poţi fi isteţ la replica asta în nici un fel... Am văzut-o la maeştrii ce m-au format. Intervenea o stânjeneală ciudată, un soi de inconfort serios când apărea inevitabiul "de ce..." Suntem vrem, nu vrem, place sau nu, o rasă aparte. Un soi de neam adunat prin misterioase legături complet necunoscute celor din afară. Nici buni şi nici răi. Un fel de oameni ciudaţi, greu de înţeles, ba de cele mai multe ori complet de neînţeles celor care ne categorisesc în câteva cuvinte drept aroganţi, paranoici, plini de ifose şi câte şi mai câte.

Am ales în această perioadă să joc în spaţii necnonvenţionale, în locaţii atipice Artei Spectacolului. Nu este ceva nou, am lucrat ca actor în Trupa pe Butoaie, am lucrat ca producător de evenimente în zeci de spaţii ce aveau cu totul altă destinaţie, dar în fiecare am încercat şi încerc să aplic legile Spectacolului.

De ce cred că este nevoie de spectacol independent ? De ce cred că este nevoie de spectacol itinerant ? De ce cred că actorul modern trebuie să fie un fel de Leonardo da Vinci ? Pentru ca interpretez semnalele. Pentru că una din calităţile necesare unei vieţi în această profesiune este intuiţia. Puterea de a anticipa. În acestă cruciadă împotriva artelor, în această luptă surdă împotriva umanităţii, cred cu tărie că artele nu vor supravieţui aştepând undeva confortabil să sune telefonul salvator. Telefonul nu sună  de mulţi ani. Şi atunci când sună este tot vreun necăjit care are nevoie de poveste, de bucurie şi de forţă, uriaşa forţă a luminii, a speranţei.

Am parcurs cu răbdare toate stadiile necesare formării unui actor. De la simplu figurant până la actor despre care se scriau cronici şi se discuta prin berării. Acum m-am angajat ca simplu soldat fără soldă. Îmi apăr visele.