Pentru Gore, Balou, Morsanu', Pelie şi Mamaleone de "23 August".

Toată mascadrada lor şi toată nebunia aceea ipocrită avea să lase urme serioase şi asupra noastră. Numai că atunci nu ne păsa. Eram cumplit de tineri şi de naivi. Nu avea efect nici una dintre ameninţări. De fapt la ameninţări devenisem imuni. Peste tot numai ameninţări. Tot sistemul funcţiona pe ameninţare, pe: "Bă tu ştii cine sunt eu ?" Chestie care a ajuns să ne lase reci, ba chiar să nască poante teribile în grup.

De la familie până la profesori, de la vânzătoarea de pâine până la portarul de cinema toţi muşcau din tine. Acasă ne ameninţau pe toţi cu: "Nu te mai uiţi la televizor !" (ceea ce era o binecuvântare) sau "nu mai ai voie la munte !" (ceea ce nu mai era posibil pentru că eram deja cuprinşi de microbul ascensiunilor). La şcoală cu "scăderea notei la purtare", "te tundem"...şi alte inepţii menite să ne aducă pe linia de plutire în marea turmă.

Din nefericire pentru ei le aflasem punctele slabe şi îi doboram ca pe spice de fiecare dată. Ştiam că suntem talentaţi, ştiam că tot ce ne înconjura era o mare minciună şi le speculam slăbiciunile. Incapabili să lupte, fricoşi şi lipsiţi de credinţă, cei maturi vroiau doar să parvină. Rapid, oricum şi oriunde ! Pentru asta erau gata să facă cele mai ciudate gesturi...

De exemplu, după ce ne ameninţau cu exmatricularea din liceu (unde intrasem în baza unui examen recunoscut) dacă nu participam la tabăra de pregătire pentru spectacolele omagiale de pe stadioane de fiecare "23 August", responsabilii cu "îmblânzirea" jucau pocher cu noi toată noaptea, pe coridoarele căminului de nefamilişti din "Regie" unde eram obligaţi să stăm. Împreună pufăiam "Mărăşeşti" şi sorbeam coniac puturos din borcane de fasole cu costiţă, transformate în pahare... Jumătate beţi-jumatate lei, ne asasineau apoi cu bancuri răsuflate cu "Nea Nicu' şi cu Leana".

Secretarii ăştia de U.T.C. / P.C.R. însărcinaţi cu domolirea lui "Gore", "Balou", "Morsanu", "Pelie", "Mamaleone", "Boja", "Chiştoc", "Blondu", "Ovi" şi atâţia alţii ca noi, eşuau cel mai rapid. Uşor analfabeţi, leneşi şi ipocriţi, nu ţineau nici la băutură, nici la provocările noastre necontenite. Cădeau cu capul pe umărul vreunui fricos care conştiincios nota fiecare faptă reprobabilă a noastră. În scurt timp însă sărmanul luat la şuturi şi de noi şi de activist, mânca fiecare foaie din caietul de turnător, jurându-ne răzbunare cruntă. Unii nu ne-au iertat nici astăzi. Ce să faci...trebuiau să pape, nu...? Că doar nu era să ne lăsăm noi "simpaticul" politruc pe mâna jigodiilor de la inspectorat. În fond...omul băuse din acelaşi borcan cu noi şi mâncase aceiaşi pâine amară...

Mai greu, dar nu imposibil era cu securiştii de la "Inspectorat", "Sector", "Capitală" etc.. Ăştia atacau dezlănţuiţi. La ei totul era extrem de serios şi de personal. Un rictus, o privire într-o parte sau un oftat era rapid interpretat ca duşmănos şi taxat la greu. Pe ăştia îi potoleam cu turma. Adică ne piteam în turmă şi îi pocneam cu vreun premiu pe la "Cântarea României", pe la "Olimpiada de Matematică sau Franceză", pe la "Concursul de Înot" sau "Cupa liceelor la Baschet". Li se strepezea gura când trebuiau să ne laude în faţa colectivului aşa cum le cerea dogma. Căci în colectiv se trăiau mai toate pe atunci. Dar noi ne aflasem propria lege şi de ei nu ne mai era frică, încă de pe atunci...

Voi mai mai povesti despre cei care mai târziu aici în Bucureşti devenind soldaţi au participat în războiul de guerilă din 1989, sau mai târziu au deschis şi au susţinut împreună cu toţi cei asemeni lor, ce unii aveau să numească "Fenomenul Piaţa Universităţii". Pentru ei şi pentru mine cel de atunci, păstrez un loc numai de mine ştiut în cel ce sunt astăzi şi poate pentru că până acum,

încă nu ne-au învins...!