marți, 10 august 2010

Bucuria de a te simţi înţeles.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună.

Atunci când te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine ? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine ? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt ? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi până acum, eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gândeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezând că aşa va reuşi să nască un „artist” !

Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce ? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.