Cuvintele.

„Nu există progres, ci descoperire încântată a unor procedee vechi cât lumea… Esenţialul e ca această descoperire să fie cu adevărat descoperire, şi încântată, iar nu o moştenire searbădă şi izvorâtă din resemnare”.

André Lothe

Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa de a produce o senzaţie; reînnoieşte percepţia, blazată, şi reîmprospătează facultatea cuvântului de a o trezi din amorţeală.

Credinţa ne redescoperă lumea, oamenii, viaţa şi ne scoate din acreală, din plictis, din mohoreală. Înnoieşte şi înviorează întocmai ca arta poetului sau a pictorului. Capacitatea noastră de a percepe frumosul şi binele devine brusc puternică. Acum, dragostea dărâmă zaplazurile indiferenţei şi bănuielii, sfărâmă zidurile şi plafoanele închistării în egoismul veşnic rănit şi supărat. Percepţiile — şi cele morale şi cele sensibile — cresc vertiginos. Lumea e alta pentru credinciosul copleşit de fericire — bogată, nouă, îmbietoare, captivantă, euforică — exact ca pentru artist în clipe de inspiraţie. Lucrează doar aceeaşi putere: harul sfinţitor.

Fotografie realizată de Cătălin Stelian