duminică, 14 martie 2010

Jos, spre Bârzava.


Porneam împreună. Plimbarea pe bătrânul drum de fier ce ne lega de două oraşe devenise "supremaaaa". Trenurile treceau rar şi când treceau, mergeau încet şi calm. Calm, ca tot ce ne înconjura. Da. Calm este cuvântul locurilor alea.

Ne bucuram de plimbarea noastră tăcută, dar atât de intensă. Mai tot timpul mâncam zmeura din tufişurile iertate de urşii speriaţi de zgomotul locomotivei. Uneori ocheam un bolovan frumos, tocmai bun să completeze colecţia din grădina japoneză de pe muntele lui Nicu. Ciudat...aşa i-am spus din prima zi. "Muntele lui Nicu". Bătrânul sat se cheamă "Colţani" dar pentru noi încet, încet devenise "la Sălaş", "la Fân", "la Vilă", "la Cabană", "Muntele lui Nicu", "la Mină", "spre oraş" sau..."curba lui Victor" - căci şi acolo am lăsat ceva din mine.


Pe şină găseşti mereu câte ceva, mai precis între traverse. Uneori flori mici, viu colorate, pe care fetele le rupeau şi le puneau după ureche în timp ce cântau. Alteori lucruri ciudate căzute din vagoane. Mirosul, mirosul acela unic ! Traversele vopsite cu "teroson" devine al tău, devine necesar. Apoi sunetele...

Zgomotul pietrişului ce scrâşneşte sub talpa bocancului sau sunetul dinspre Bârzava, râuleţul ce însoţeşte drumul de fier şi curge încet către lume...Făcând ocolişuri dibace, născuse nişte lunci grozave unde când era soare, ne răcoream în timp ce râdeam ca apucaţii. Pe Bârzava, Nicu făcea "rafting" cu caiacul galben, ce se odihnea pe peretele de sare. Caiacul acela galben îi izbea pe toţi cei ce intrau curioşi în bătrâna ocnă de sare. - "Dar cu ăsta ce faceţi ?


-Rafting ! răspundea Nicolae firesc, în timp ce mulgea o oaie. Şi toţi ne prăpădeam de râs, timp în care musafirul îşi lua moaca celor trecuţi prin "testul cu caiacul".


Când drumul de fier începea să urle, Bogdan ţâşnea sus pe colţanul "de la Carieră" şi ne făcea poze cu trenul ce saluta când ne întâlnea. Oana plângea mereu de frică până ce artistul cobora cu "Smena" făcută praf...dar victorios. P
entru bucuria lor mă transformam în moderator de emisiune şi "băgam în direct" pe fiecare, alteori comentam drumul sau personajele înghesuite în glorioase "Dacii" ce gâfâiau pe drumul şerpuit.

Toţi aveau aceiaşi privire. Un soi de amestec de "pfffui...uite la haidamacii aia" cu "băi se filmează ?" Contopită cu invidia că nu sunt acolo, devenea aur pentru impovizaţia mea. Cei mai curajoşi opreau uneori şi mimau că se dezmorţesc. Le făceam cu mâna şi ne transformam brusc în "galeria Rapid" sau în "Turiştii nemţi veniţi la Techirghiol". Două scheme care ne ieşeau teribil de bine, uneori combinate şi care puneau în cur pe oricine.


La întoarcere eram văcari. Ajungeam la turmă şi începeam să mânăm vacile sus "La Mină". Viţeii aruncau priviri speriate către mamele ce se buluceau, colbul se ridica din drum, copitele zgduiau lunca, liniştea era spartă în bubuituri şi mugete intense. Totul se calma brusc când Nicu şuiera. Era un fel de "Aaaatenţiuneee comanda la mineee" ! Lui -L- i se părea ca sună a "gataaaa a venit Tata". Sunetul ală ne disciplina însă pe toţi. Instantaneu. Om şi animal ne supuneam cu o plăcere nebună şi deveneam una cu acele locuri.

Căutam tot timpul ceva. Cât am trăit acolo încercam să ascult, să gust, să simt. Aveam sentimentul că dedesubt sub pământ există o fiinţă uriaşă ce doarme şi pe care trăiam cu toţii. Vroiam să pândesc clipa când aceasta se va trezi. Incaşii şi mohicanii vorbeau despre o ţestoasă uriaşă. "Mama" tuturor aşa cum o înfăţişa Uncas, cel mai tânăr şi ultimul din Neamul lui...Uneori mă opream brusc. Parcă am auzit o voce, parcă un tânguit sau un scâncet. Ea, mă lua atunci de mână, mă mângâia pe faţă, spunându-mi mereu - "Lasă, nu te mai gândi la ea..." Eu zâmbeam nebun iar Nicu ne mâna pe toţi la adăpost căci noaptea se grăbea peste noi.

Mulgeam împreună animalele. Apoi hrăneam porcii şi scroafa înconjurată de roz, cu Mariana hrăneam viţeii. Câinii, pe "Gorun" şi pe Bărbat" două namile de "mioritic" pe care Nicu mi-le dăruise drept ghid şi pavăză la necaz, îi hrăneam singur. Apoi îi mulţumeam toţi lui Dumnezeu. Fiecare în felul lui, în colţul lui, cu sufletul în palmă şi capul plecat. La sfârşitul zilei, tăcuţi, până când soarele se stingea pe muchia Colţanului undeva către Bocşa Română, aprindeam focul şi reluam cântecul de unde îl lăsasem. Jos spre Bârzava,

undeva în România...


Fotografie realizată de Bogdan...
Melodia: Loreena Mckennitt - An ancient muse
"Jos spre Bârzava" de Victor Vurtejanu