Liber, întru Hristos.

Pentru că încă nu i-am găsit, deşi îi cam caut de ceva vreme pe cei ce încă doresc, pe cei ce nădăjduiesc şi pot lupta şi pot iubi dincolo de prejudecată şi ifos sau comod, dincolo de o anumită aşezare, care este poate firească într-un context normal. Dar aici, acum...în fine...

Şi pentru că şi în această chestiune trebuie să existe probabil o înţelepciune care mărturisesc momentan îmi scapă, sau poate că doar cedez în faţa anilor ce s-au aşternut pe nesimţite, sau de la răceală...cine ştie ? Încep să profit. Câte un pic. Adică îmi fac ceai. Pun şi miere. Mă las alintat de Iulia care taie oraşul în două şi îmi aduce o chestie italo-vegetariano-dobrogeană gătită "cu interes" de ea, de te saltă pân' la cer de ce faină e ! Apoi pap' aspirină nămţească, d-aia scumpă care face bulbuci. Când privesc paharul care bolboroseşte, mă minunez de neamţul sireacu, câte ştie el să facă.

Când nu mă mai rabdă inima, târâş-grăpiş mai dau o fugă la castel şi privesc ruinele încă odată. Precum elevul corijent dar dornic de promovare, care se duce trăgându-se de urechi şi îşi face singur tema, învăţând, învăţând, mereu şi mereu dar...comisia ori lipseşte ori încă nu e mulţumită.

Dar şi aici există "un ceva". Peste toate bolile, peste sfâşierea ce mi-a inundat acest început de an, peste toată jalea generală, încă nădăjduiesc. Sunt un om fericit. Mi-a dăruit Dumnezeu sanşa unor întâlniri fantastice şi sunt înconjurat de oameni excepţionali. Împreună reuşim să construim, lăsând urme. Palpabile. Pe care vor veni alţii. Sau nu. Fiecare cum va dori sau cum va înţelege. Poate ajuta Dumnezeu şi scapăm până atunci de târăncop şi de dat foc când vom mai pomeni de cultură. Poate omul de mâine va înţelege Calea, va dori să se apuce de muncă...într-un final.

Seba a terminat de captat materialul filmat cu maestrul Gabriel Gheorghiu. Acum îl vizionez şi mă bucur încă odată că am încurajat-o pe Mihaela să îl filmăm. Aşa vom putea spune lumii încă o poveste, unică în felul ei. Curînd sper să reuşim să îl montăm. Să îl costumăm aşa cum se cuvine şi apoi să îl dăruim profesorului meu iubit. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom găsi poate o cale să îl şi publicăm. Dar de data asta chiar singuri, fără escroci şi farisei deghizaţi în "salvatorii de neam". Ne-am învăţat şi această lecţie. Cu bijniţăreii, yoghinei şi fundăţile astea super-creştine şi super-salvatoare de toate, în zona noastră, cam pas' de acum. Dar despre morţi numai de bine!

Vor trece şi crampele durerilor şi zgura. Acuş' vine primăvara şi voi urca iar în munţii mei dragi. Voi privi pădurea cum se pregăteşte să renască, iar sufletul meu va primi aşa cum se cuvine întâlnirea cu cei 40 de ani ai săi. Cu bune şi cu rele, însă liber întru Hristos!