miercuri, 13 ianuarie 2010

Jurnal de actor - La numărul 11.

Mă simţeam în siguranţă odată ce îi treceam pragul. Mereu avea puterea de a mă readuce pe pământ. Şi la fel de câte ori trebuia, mă îmbarca spre a a mă duce. Acolo, în spaţiul ei un fel de "my land" între "civilie" şi Poveste, se petreceau cele mai intime transformări ale fiinţei mele. Uşor, fără grabă. Aproape imperceptibil de încet, puteam deveni ! Căci e un drum de parcurs de fiecare dată. Cu fiecare seară, cu fiecare ridicare de cortină, un drum atât de greu de parcurs pentru mulţi. Şi pe care deseori te poţi rătăci.

Da. Ea orienta. Dacă erai cinstit în lungile ore de pregătire, în nopţile şi clipele tale de alchimie, reuşea să îţi reîntoarcă tot ce ai depus, în jertfa ta. Şi atunci deveneam puternic. Şi încrezător. Puteam zâmbi şi puteam sa trag, să nu las ca pe un bolovan greu sarcina la care mă înhămasem cu atâta pasiune.

Magda mă primea în tăcere. Cu cana de cafea aburindă, pregătită la un bătrân fierbător sovietic, mă sonda. După primele minute fără să mă privească, exact ca secundul de pe submarin, care parcurge încă odată procedurile de manevră, efectua cu siguranţă acelaşi confortabil approach atât de necesar, înainte de prefacere...Căci îngerul nu se coboară în fiecare seară, iar "Spectatorul nu are nici o vină că mama ta nu e în sală de fiecare dată, ca în seara premierei" - Dem Rădulescu
Şi Magda mă ajuta mereu. Iar când se îmbolnăvea sau nu putea să îmi fie aproape, o pregătise pe Dana. Şi Dana făcea cafea şi ştia mai toate cele necesare, însă nu putea ajunge atât de aproape totuşi...şi de aceea era imposibil să o faci să vorbească. După ani am reuşit să înţeleg, când am primit un bilet de la ea, la sfârşitul ultimului spectacol din Teatrul cel mare. În el îmi mărturisea...ei bine, nişte lucruri tare faine !

Ei, vremuri...şi amintiri de neuitat. Toţi cei de atunci, se simţeau ca acasă la noi. Puştoaicele...în fapt actiţe în toată regula dar...puştoaice...fugeau aici ca să poată fuma în siguranţă şi să uite de "obligaţii" iar cu cei mai "copţi" care nu erau pasionaţi de bârfă sau de serviciul "radio sanţ" povesteam vrute şi nevrute, despre noi proiecte ce ne bântuiau nopţile....

Aşa, cu timpul, mulţi dintre cei care îi călcau pragul, au început să se salute cu "Doamne Ajută" în loc de clasicul "Baftă" sau să întrebe despre "muzicile ciudate" care se revărsau din bravul meu "Pansonic". Miles Davis, Blackmore Night, Lorena Mc Kenith, nu mai pomenesc de "In The Death Car-ul" şi "Gypsy Reggae" ale lui Bregovic, muzici atât de necesare înainte şi după...Căci mereu am nevoie de un reper de la care să pornesc şi la care să mă pot întorce iar muzica pentru mine, a fost întotdeauna o cale potrivită.

Acum îmi este atât de dor de locul acela. De el, de buna Magda sau Dorina Crişan Rusu, Mihaela Mitrache - Dumnezeu să le odihnească. Dar şi de Dana, de Maia, de Irinuca Cojar, Medeea, de Hodo, de "Tata" Vlad, de Paul, de "Viciu", de "Oro", de "Creţu" şi de noi toţi cei de atunci...

Într-o zi am adus un "digital" şi acum sunt fericit când mă uit pe arhivele de atunci. Ufff...!


Ei, asta a fost. Au rămas câteva spectacole, amintirea vie a unor clipe irepetabile, prietenii şi de ce nu această poveste...da...povestea cabinei mele de actor în Teatrul Naţional Bucureşti. La numărul 11, cândva...
În fundul holului penultima pe stânga, acolo îi găsiţi!

Magda sau dragostea fără declaraţii şi şampanie...

Masa de machiaj.

 Dana, acum mamă şi şefă.

Actor în T.N.B. la 30 de ani.

Orodel Olaru şi Cristian Creţu, talentaţii mei colegi, dintr-un trio pe atunci de nedespărţit.


Linişte. Spectacol - intrarea pe scena Mare a T.N.B.

Sala Mare a T.N.B. văzută de pe scenă.

Fotografii realizate de Victor Vurtejanu.