joi, 11 iunie 2009

Povestea micului paznic de manuscrise...


Cam acum l-am pierdut şi pe Iulian. Dupa Raducu, Iulian imi aduce aminte cat de departe ma simt de primavara…


Venise la mine pe inserat, ca deobicei. Dupa o saptamana de apropuri mai mult sau mai putin subtile, dupa rugaminti fierbinti si insinuari de genul celor pe care le aud pe la colturile in care mai zabovesc inca in cautarea unui suflet viu, venise intr-o ultima si aproape nefirească incercare de a ma convinge sa urcam impreuna pentru “grad” Valea Zmeilor din masivul muntiilor Fagaras.

Se unise cu Lucica si isi tineau hangul cand unul cand altul: “Gataaa hai! Hai ca e timpul, hai, hai, ca ne-o iau altii inainte…nu vezi ce burta ai?”

Ma asaltau asa pana in zori cand ne alunga privirea chiorasa a lui Gabi care dupa ce ii zburlea pe amandoi, imi aplica si ea tratamentul ei special. De asta dată mai puţin “subtilă” decât prietenii mei mă izbea cu: ”Păi daaa! Lor le convine...! Materialele tale, banii tăi, echipamentul tău, cred şi eu…! Apoi vezi…? Ei nu au familie ca tine, eu ce fac ca am scoala, serviciu…ce doar nu vrei sa pleci fara mine?”

Si tot aşa…

Dar cel mai tare pe pozitii ramase-se Iulian. Nu il dezarma nimeni si nimic. Luase el o hotarare. Mai tarziu "mi s-a aratat" si mie… Cu mine, cu mine şi numai cu mine trebuie să urce el in iarna aia “Zmeilor”. Numai eu paream a fi soluţia lui.


Eram fascinat de el. Il cunoscusem in urma cu vreo 5, 6 ani in satul de pescari, acolo unde imi pun stana de pe la varsta de 14 ani. Confectiona espadrile de catarare din te miri ce ca sa isi completeze veniturile. Era un romantic, un suflet cald, curat si sincer. Canta…ma roga, apuca numai cvinta liniei principale, insa era unul dintre cei care participau efectiv, cu suflet si daruire. Toate cantariile noastre le stia pe de rost, dar mai ales cunoastea...simtea “timpul” fiecarui cantec. Pe munte in vreo regrupare, sau te miri pe ce coclauri ne cocotam, ma punea sa cant multe pana reusam sa gasim...CANTECUL!

Acela ! Ce devenea obsedant, imbold de toate. Si atunci tasnea efectiv intr-un salt de bucurie! O lua la pas in traseu de ajungea sa il parcurga de doua, trei ori…Era unul dintre putinii oameni pe care am avut privilegiul de a ii intalni, care reusea sa se incarca doar din muzica, din natura, din prietenie…neavand nevoie nici de mancare uneori.

Se batea cu Dana, de fapt…Dana il lua de o aripa si cu un gest dezinvolt il azvarlea afara din cort. Nu exagerz cu absolut nimic! Dana, fata ce urma sa ii devină nevasta aducea cu…nu stiu cum sa o descriu, poate doar cu nemtoaicele vazute prin valea Bavariei. Nici inalta, nici scunda, teribil de blonda dar mai ales solida. Foarte solida!!! Bietul Iulian, fluturas de vara, zbura efectiv prin aer cu braţele care plescaiau aerul, cautand in zadar un punct de sprijin.

Aproape ca eram gata sa cedez. Eram la un singur pas. “Da-ul” parea ca nu mai are rabdare şi abia aşteapta sa porneasca din piept, spre urechile ascutite ale mai tanarului meu prieten.

Stiam, vazusem cu ochii mei si simţeam inca in carne, fiorul ce ma strabatuse in faţa neputintei ce te cuprinde atunci cand Fagarasul vrea sa te incerce in momentele tale cele mai frumoase…

Locatia: Caldarea lacului Capra, langa Monumentul Alpinştilor, acolo unde au murit in avalanşa din 7 febr. 1963, medicul Marius Anitia, matematicianul Igor Popovici si studentii Ioan Silca si Constantin Zamfir, locul ce m-a apropiat şi pe mine cu un pas de moarte, imi revenea la fiecare pronunţare a magicului cuvant Fagaras.

Dupa o teribila furtuna ce ne-a facut vraiste pe toţi - nemti, romani, polonezi, cehi si mai ştiu eu ce natii ne treziseram deodata sporovanind speriati in ciudata pasareasca de “englezo-germano-franceza - Da-o in jos la adapost ca e groasa!!!” aproape alergam pe poteca de regruprare spre valea Balii, spre cabana minunatului Hono Breit.

Experienta de la lacul Capra si “nu se urca in Fagaras pana in Mai–Iunie”…decat ca pantofarii! Telecabine, sedinte foto, tropaiala in jurul cabanei, om de zapada si gata! Caldura si ceai de Rododendron! “Pericol de avalansa !!!” Cuvintele Tatei imi rasuna de fiecare data in urechi, la fel ca in noaptea cand Iulian imi strecura subtil a nu ştiu cata oara harta sub nas, ademenindu-ma cu programul etapelor din traseu si cu maldarul de echipament din lista intocmita de cu vara, pe plaja din satul de pescari.

Da. Iulian…Nu era deloc un aiurit. Fost parasutist, alpinist utilitar in gasca maestrului emerit al sportului in alpinism Dan Vasilescu. Era un tip cu care nu era bine sa te pui daca nu te puteai baza pe tine. Insa pe atat de bine pregatit sa faca fata oricarei provocari fizice, pe atat de elegant si de pedant.

Apoi…avea si unele argumente solide. Fizic eram in forma buna, in Fagars am semnat condica de prezenta de la varsta de 2 luni, intamplare teribila marcata de o cumplita deshidratare cauzata de absenta laptelui de mama.

Aveam la activ numeroase trasee de turism avansat, devenisem alpinist amator. Eram ghid montan pentru defuncta agenţie de turism pentru tineret “B.T.T”. Condusesem oameni si expeditii pe munte, schiam. Seara inainte de a porni in curse, caci noaptea lucram ca taximetrist in zona Garii de Nord, ma antrenam impreuna cu echipa in sala de forta improvizata in biblioteca Muzeului Literaturii Romane, acolo unde Iulian era angajat sa pazeasca noaptea manuscrisele lui Caragiale si a atator “schimbatori de lume” vorba Lianei.
Apoi lucram mult fizic, ziua eram student la teatru si toata ziua o petreceam facand efort fizic sustinut.

Sambata de sambata cu trenul de 15.00 porneam impreuna cu echipa in care Gabi isi crease “nişa” ei, aducand-o pe Rodica şi pe "Bogo" pe munte. Alaturi de mine era “Tehaşu”, Boja, Iulian, conduşi toti de maestrul Lucica pe post de singurul “autorizat” de BTT, ONT dar mai ales de Federaţia Naţională de Alpinism sa ne luam gradele de ghizi montani in asa numitul “bulevard al Bucegiilor”.

Construind planuri, strangand cu eforturi uriaşe echipament de caţarare, campare şi prim ajutor, studiind cam tot ce se scrisese pana atunci, documentandu-ne permanent si muncind enorm, eram zi de zi mai aproape cu fiecare pas de atacarea “Supremului“! Visul nostru pe atunci, se numea gradul de "Maestru emerit al sportului in alpinism"!

Şi totusi am spus nu. Privindu-l in ochi si incercand poate pentru prima oara, voluntar, sa incerc sa scot un om din “ale lui”. A fost prima oara cand am constientizat ca a pornit fulger intuiţia mea. Ea, care i-a mirat pe multi…dar sau blestem - singura ce mi-a fost sprijin in momentele dramatice ale existentei mele.

Nu, Iuliene! Nu batrane, nu mergem acum! Ciudat, am spus nu mergem. Nu, “nu merg” cum ar fi fost normal.

Haide acum sa stam acasa. Iti cer 2 luni si pornim. Insa nu mergem acum…acolo!

Parca am deschis chepengul de la geam. Imi aduc aminte vag ca ningea bland. Impactul aleii ce se zarea din nenorocirea “parterului” meu de “apartament”, pline de zapada aia pufoasa ce se stranse-se intre blocuri, sau poate raceala ce sugruma brusc caloriferul electric sutit de pe nu stiu ce santier si predat noua cu acte in regula de "nea Jean"…nu mai stiu.Toate astea au instalat brusc o cu totul alta atmosfera. Liniste…

Acum as spune ca a fost clipa in care ne-am luat ramas bun. Se asternu-se o liniste calma si mie imi parea rau de tristetea ce se asternea pe chipul lui. Taceam amandoi…

Asa ne-a gasit Gabi care a spart totul razand cu gura pana la urechi, secondata necontenit de umbra ei, Rodica. Au intrat triumfatoare purtand tavii pline de celebra zacusa facuta de Mama (prietenii cunosc) si cu nu stiu ce farafastâc de suc ce ne pregatea tineretea pentru mult asteptata “Coke” de care eram “vaduviti” in acele timpuri…

Si ea a simtit ca "se petrecuse ceva" si in stilul “unic” a punctat daramand toate nelinistiile mele”: Iulicaaa gata! Am hotarat! Stam doua luni la caldurica. Abia bine iti iei şi tu “un rucsac de tura”, da firul ierbii şi mergem şi noi. Voi va cocotati pe coclauri pentru insigna aia nenorocita care nu va mai da pace, noi la cort ca fetele. Mergem toti baiii! Hai nu fi taran! Acuma e chin, corzii, suprapantalon, suprapufoaica, numai trusa medicala are 2 kile…”

Socul aparitiei si toate informatiile astea aruncate asa, parca intr-o doara insa gandite si rumegate de toti mai puţin de el...l-au blocat. Ar fi trebuit poate sa punctez si eu insa m-a busit rasul de precizia neveste-mi, dar mai ales de moaca blocata a lui Iulian care supus atator presiunii incepuse ca deobicei la emotii, sa porneasca balbaiala lui navalitoare pigmentata cu gesturi de pasare flamingo.

“Bbaaa, dda-imi dddai sssii mmmmm mmiee materialele, ccca eu vreau sss-a pplleccccc…”

A cazut in avalansa pornita din valea Urlii in ziua de 14 martie 1996. Acolo l-a gasit echipa Salvamont Victoria. Tragand de un capat al corzii ce fusese taiata las de un criminal. Unica marturie ramasa pe suprafaţa zapezii.

A aparut intai rucsacul meu albastru confectionat din folie impregnata, umplut cu materiale si echipament cu doar doua nopti inainte in casa mea…Apoi, betele de ski negre, rusesti, din dural, pe care i-le dadusem tot eu, dar care le ridica-se de la Mama de acasa, ultima dintre ai nostri care l-a privit in ochi sfatuindu-l sa mai astepte, sa se mai gandeasca .

Cu fata in jos desfigurat intr-un spasm de strigat, sufocat si vanat, asa l-au gasit…

Alertati de cabanierul de la cabana Urlea, singurul care s-a intalnit cu criminalul ce a taiat coarda parasind in zapada transformata in mormant pe tovaraşul meu, salvamontistii inimosi, au raspuns alarmei prompt si profesionist. Ne-au spus ca asta se numeşte crima si au urcat imediat o echipa de ancheta la locul accidentului…

“Esti singur? Ce cauti aici? De unde vii? Unde ai dormit? Ce e cu tine?” Aruncand cateva cuvinte razlete cabanierului ce urca cu provizii, aceasta fiinta a luat-o la fuga. Las s-a indreptat spre gara din oraşul Victoria de unde a telefonat catre Bucuresti familiei lui Iulian.

“Am sosit acasa, Iulian a mai ramas pe munte la o cabana ca…nu se simtea bine.”

Atat…

Acest…
dupa ce s-a ridicat din zapada si avalansa s-a potolit a taiat coarda ce il tinea lega de Iulian, neacordand macar cel mai elementar prim ajutor, desi s-a apropiat de locul in care Iulian murea. Au gasit urme de bocanci acolo!

Apoi a fugit de la locul accidentului, a dormit o noapte in cabana Urlea care era goala. S-a intalnit cu cabanierul care urca valea dis de dimineta! A ajuns in gara, nu a alertat nici o unitate de interventie, a dat un telefon la Bucuresti si a disparut…

De atunci nimeni nu l-a mai vazut, nimeni nu a mai auzit de el…Numele lui ?

Il vede Dumnezeu, noi ne rugam pentru sufletul lui.

De va veti avanta inspre taramul vulturiilor, in crestele de vis şi agonie ale Fagarasului altfel decat aruncaţi de autoturisme, daca veti apuca drumul spre cabana Urlea, pe un valcel mai sus de aceasta, veti gasi umbra prietenului meu ce nu si-a aflat odihna intre ai lui…

L-am coborat cu Akja Salvamont pana in gara, am pornit cu el si cu toti cei ce ne-au sarit in ajutor spre Bucuresti, inghesuiti intr-o Dacie imprumutata. Acasa l-am privegheat toti, apoi l-am ingropat la dorinta camarazilor impreuna cu rucsacul meu albastru gasit strans la pieptul lui.
Veti gasi in traseul spre creasta placuta incastrata in stanca de noi, toti cei carora micutul Iulian ne-a fost prieten si camarad, atat de iubit…

Iarta-ma Iuliane ca nu am putut sa te apar…

Odihneste Doamne si sufletul acestui copil cazut in infruntarea cu Maria sa Muntele.