„Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai sentimentul conştient al insuficienţei pesonale. Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt.A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou.
Fără toate astea, orice acţiune în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.”
Poate că mulţi dintre noi ţin de multă vreme sau dintotdeauna, în minte şi în suflet, asemenea gânduri, asemenea trăiri. Cele formulate în frazele de mai sus şi oferite cu generozitate şi cu speranţă oricui mai ştie să se bucure de iubire şi de lumină aparţin unui om pe care, la o primă întâlnire, am fi tentaţi să-l considerăm, nu doar simpatic şi fascinant, ci şi foarte interesant, dacă ne putem exprima astfel. Adică un om cu o bogăţie de idei fabuloasă, incredibil de dinamic, dar şi romantic, în străfundurile fiinţei sale – acel gen de martir pe altarul culturii, care ştie că viaţa noastră de astăzi, bună sau rea, totuşi frumoasă şi adevărată, nu ar fi posibilă fără a avea în urmă un trecut încărcat de comori: tradiţii, folclor, istorie... Adică SUFLET. Pe care trebuie măcar să-l respectăm.
Se numeşte Andrei -Victor Vurtejanu şi de vreo 15 ani se risipeşte, la modul sublim, în felurite acţiuni culturale - expresii prin care de fapt se dăruieşte celorlalţi. Are la activ roluri în teatru sub bagheta unor mari regizori, ca Ion Cojar, Grigore Gonţa, Gelu Colceag, Victor-Ioan Frunză. A regizat el însuşi spectacole dramatice, iar pentru unele dintre ele a compus şi muzica. A jucat în filme, are roluri în emisiuni la posturi TV importante, a participat la numeroase emisiuni radio, a făcut şi publicitate pentru radio şi televiziune, a putut fi întâlnit şi aplaudat pe scenele unor importante festivaluri culturale, la Piatra-Neamţ şi Costineşti, la Sighişoara, Cluj şi Sibiu, la Bucureşti, Paris şi Budapesta.
Acest bărbat, robust la trup, la minte, la suflet şi neobişnuit de tenace, pare a naviga împotriva curentului. A unui curent al prezentului care diluează până la distrugere valorile autentice de orice fel, care face apologia unor anomalii trupeşti, sufleteşti şi spirituale, ridicându-le la rang de axiome ale noii ordini mondiale, un curent ce aneantizează şi demonizează trăiri multimilenare, elemente de cultură inestimabile, un curent ce nivelează conştiinţe şi individualităţi. Victor Vurtejanu, la fel ca alţii ca el – din nefericire, tot mai puţini, mai risipiţi, mai resemnaţi – încearcă să arate lumii că încă nu e prea târziu să ne trezim şi să repunem pe socluri adevăraţii noştri idoli ocrotitori, cei aruncaţi în ţărână de un vârtej nebun al istoriei prezente. Iar pentru un asemenea demers titanic, bărbatul cuprins de frumoasa nebunie a artei a ales „armele” cele mai potrivite: inteligenţa şi braţele ziditoare ale culturii.
A pus temelia Atelierului Român de Cultură – un adevărat ARC (după sigla acestei instituţii) între memoria afectivă şi aspiraţiile raţionale, legate şi de încrederea în generaţiile tinere. În cadrul proiectelor care vizează revitalizarea unei părţi din spiritul profund al românilor de pretutindeni, un rol principal îl joacă – să nu vă miraţi! – „Ceata lu’ Vurtejanu”, un grup muzical care include o combinaţie aparent curioasă: bass, dubă, chitară, viori, zurgălăi şi voci psaltice. Protagonişti, alături de mentorul cu nume de apostol, dar şi de... răzvrătit, sunt teologi şi studenţi ai Academiei de Muzică şi ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
...Să ne tragem sufletul puţin şi să ne gândim ce-ar mai fi de spus! Multe, foarte multe. Totuşi, cum faptele lui Vurtejanu considerăm că se află la început şi vor fi mereu un început, nu vom face altceva, decât să vă adresăm o invitaţie, din tot sufletul: uitaţi pentru o clipă că a mai apărut o telenovelă, că la votare nu a câştigat preferatul vostru ori că s-a mai deschis un super-hiper-mega-market şi deveniţi ceea ce trebuie să fim cu toţii, măcar din când în când – nişte frumoşi nebuni dăruiţi cu toată fiinţa culturii. Căci, amintiţi-vă: când cântă muzele, armele tac!
Nicolae N. POPESCU
