29 iul. 2009
Ce bine ca esti!
E o intamplare a fiintei mele si atunci fericirea din inauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece in delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se amestecindu-se...
Nichita Stanescu
Multumesc pentru fotografii domnului Catalin Stelian
La Multi Ani Alexe!
La Multi Ani Alexandru, sanatate si putere pentru toate cate vin. Multumesc ca ai ramas langa mine acesti 23 de ani si iertare de uitare...incerc sa repar astazi de ziua fetei tale celei mari!
La multi ani
Alexandru Munteanu !!!
27 iul. 2009
Cum ai facut sa supravietuiesti…?
Daca ai fost copil in anii 60, 70 sau chiar inceputul anilor 80…
Cum ai facut sa supravietuiesti…?
Noi, copii de atunci, mergeam cu masina fara centura de siguranta si fara airbag… Sa dam o tura stand in remorca din spatele unei camionete era o plimbare draguta… Inca ne mai amintim cu placere de asta...
Leaganele nostre erau vopsite in culori stralucitoare, cu vopsea pe baza de plumb ! Cutiile de medicamente nu aveau capace de securitate, si nu existau atatea dispozitive de securitate pentru usi si sertare... Cand ne plimbam cu bicicleta nu aveam nici casca de protectie si nici protectii pentru coate si genunchi… Si cat de tari ne credeam cand puneam o bucata de plastic sau de carton la spitele bicicletei ca sa faca zgomot.
Beam apa de la robinet, de la teava din gradina, de la furtun, sau de oriunde gaseam. Cand ne era sete, pur si simplu beam apa. Nu conta. Nimeni nu se gandea la sticla de apa minerala. La cea de apa plata nici atat.
Pierdeam ore construindu-ne un carut dintr-o placa de lemn, niste tevi si niste rotite ramase de pe la role sau cine stie de unde si daca aveam un prieten cu bicicleta ne lasam trasi de el...In susul pantei ne dadeam seama ca, de fapt, noi nu avem frane !!! Dupa cateva cazaturi mai zdravene am invatat cum sa rezolvam problema...Ne opream intr-un copac. Sau ne tranteam pe jos si lasam caruciorul se de duca singur la vale mai departe. A, da ! Pe vremea aia erau mult mai putine masini.
Ieseam afara sa ne jucam si singura conditie era sa fim acasa la ora mesei…Sau cand se intuneca.
Mergeam la scoala, desigur. Dar veneam acasa abia dupa ce sterpeleam toate fructele verzi care le gaseam in copacii de pe drum…Nu aveam telefon mobil si nimeni nu stia pe unde ne pierdem timpul. De neimaginat !!!
Ne juleam,
ne taiam,
ne pierdeam cate un dinte, ba chiar ne rupeam cate un picior. Dar niciodata nu a fost vreo plangere pentru aceste accidente…Nimeni nu era vinovat…Doar noi insine.
Mancam tot felul de bazaconii: Un colt de paine, un biscuite, o ciocolata, ba chiar si turturi de gheata…Beam "Cico" sau tot felul da bauturi pline de zahar si carbohidrati… Dar nu aveam niciodata probleme cu greutatea pentru ca petreceam toata ziua afara jucandu-ne si alergand. Ne strangeam cate 4 – 5, ne numaram banutii si mergeam sa ne cumparam impreuna o sticla cu limonada. Si sticla de 1 litru era de sticla… Beam toti din aceeasi sticla, careia ii stergeam gatul intai cu mana, si nimeni nu a murit din asta.
Nu aveam Play Station, MP3, Nintendo 64, XBox, jocuri video, 99 de canale TV prin cablu, Cinema maison, sunet “surround”, telefoane mobile, calculatoare, “chat-rooms”, Internet, etc ...
In schimb:
Aveam prieteni adevarati !!! Ieseam afara, luam bicicleta sau mergeam pe jos pana la prietenii nostri, sunam la usa…Sau intram pur si simplu fara sa sunam si…
Ne puneam pe joaca. Acolo, afara ! In lumea asta cruda si violenta! Fara ca cineva sa ne pazeasca!
Ne jucam cu bete, cu mingii, de-a ratele si vanatorii, de-a hotii si vardistii, de-a v-ati ascunselea, frunza, elasticul…
In echipele pe care le formam era mereu cineva lasat pe dinafara. Dar asta nu era nici o tragedie.
Unii nu erau elevi buni. Daca nu aveau note de trecere ramaneau repetenti. Nimeni nu ajungea la doctor sau la psihiatrul scolii pentru asta. Inca nu exista dislexia si nici tulburarile bipolare. Pur si simplu repetau clasa si atat tot.
Aveam libertate, succese si esecuri. Aveam responsabilitati...Si pur si simplu am invatat sa le facem fata.
Faci parte din una din generatiile astea? Atunci poate pentru un minut vei uita de viata agitata pe care o duci si vei redeveni copilul de alta data...
Unii probabil vor spune: "Doar atat?! La asta se rezuma tot ?!!!" Dar...
Ce FERICITI eram noi atunci...!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)