miercuri, 5 februarie 2014

Cu prietenii la reanimare

Asteptare lunga, hol, miros puternic de dezinfectant, uniforme colorate combinate cu halate de casa, trupuri fara chip ce alearga intr-un labirint inchis. Februarie trist si murdar intr-un alt spital...

Gasim cu greu un pat si ne pregatim repede. Scap de hartogarie pentru ca sunt intre prieteni. Ciudat... prietenii mei doctorii...nu actorii, muzicienii, scenografii... Doctorii care ma insotesc de ceva vreme si cu care rad manzeste cand ii incurca plamanii mei obositi, tensiuni ce le deregleaza noptile, kilograme care refuza sa plece...si altele...


Acum nu le mai cant si nu mai bem bere la asfintit de zi stransi in jurul focului. Acum canta ei... Se aduce instrumentarul si ca intr-un ritual mi se arata rand pe rand bisturie, foarfeci, cleme, bete de inox spalate si despachetate din pungute cu spate albastru. Arata frumos, ma simt bine.


Incerc sa fac glume, dar nu imi ies... E ceva in atmosfera... Rand pe rand uniformele colorate se strang in jurul meu si incep sa discute. Nu am de ce sa ma sperii, sunt intre prieteni. Anestezia, cardio, chirurgia, asistente ba chiar si o infirimiera roiesc in juru-mi ca in fata unui bondar intrus intr-un stup...

Saturatia de oxigen ? Puls? Deschidem o linie ? Bun, Bun, nu deschidem, facem locala si bagam de doua ori. E alergic !

- Esti alergic, nu ? Aoleu....!!!

Brusc se da alarma. Uniformele ies grabite pe hol. Numai doua raman credincioase, de veghe. Nu fug. N-am fugit niciodata. Am multa incredere in prietenii mei. Incep sa ii linistesc. Incet, calm, cu zambetul pe buze, privind in ochii ce licaresc deasupra mastilor sterile.
 - Numai la betadina si la iod mult... Dar depinde de concentratie... Pap si antibiotice, asa ca fiti pe pace!
Inca-odata saturatia de oxigen, puls...

- E ok ! Facem locala cum am zis !

Si micutul anestezist, pasionat de triatloane, montain bike-uri si poezii rostite in taina, ma apasa  pe picior.

Si iar pauza...

In stanga mea o bunica sufera greu. Nu are uniforme colorate in jur care sa o dadaceasca... Ma simt vinovat. Incerc sa ii zambesc si ma rog in taina.

Gata...au inceput... Ma doare... Tac...
Imi aduc brusc aminte de armata si de durerile adevarate... Cui pe cui se scoate. Imi revad planul si il aprob muscandu-mi buza de durere. E clara treaba... dar n-am ce-i face... E infectie si multe poti duce insa asta si inca cateva ... sunt de evitat. Deci asa...planul. Planul e bun ! Trebuie sa fie sa fie bun caci astea sunt planuri fara back-up !

Vreau sa vad. Sunt ridicat incet, cu grija. Simt ca nu sunt o povara pentru prietenii mei si asta ma bucura tare !

Woaw !  E gata... ! Au trecut doar 2 minute si sunt deja in faza de curatire si spalare... Mi se explica totul inca odata. Oare ce a durut ? A durut cu adevarat sau s-a conectat ceva aiurea in mintea mea ?
Poc ! In dreapta mea explodeaza o sticla mare. Apa oxigenta imi spala piciorul care arata urat. Un ciob musca din carne si incepe balamucul... 

Ma buseste rasul... Ce frumoasa este viata ! Ce frumosi sunt oamenii. Micutul anestezist a scapat sticla de 3 litri de apa oxigentata pe jos vrand sa fie de folos. Sticla a lovit piciorul apoi a ricosat pe pat si s-a facut tandari pe linoleum...

Rad, rad din toata inima. Apar uniforme noi...

- Seamana cu Piedone ! rosteste una mai curoajoasa...

Doamne, ce bine este sa fii in viata !
Trag perdeaua de nylon ce ma desparte de bunica. Zambesc tamp iar dansa ma priveste trista. A simtit durerea, am simtit tristetea... 

Suntem impreuna
in reanimarea unui mic spital pierdut intre norme si dogme dar cu Dumnezeu si prieteni aproape.