joi, 26 septembrie 2013

Dansul zilelor noastre


Tot mai de des ne impotmolim. Deznadejdea rupe bucati mari de suflet si le stinge in infernul indiferentei. Dam vina ades pe social, politic sau...noroc. Anii ce vin trec tot mai repede si indiferenti aruncam zile dupa zile la cos precum copii ce se plictisesc de jucarii vechi...

Sunt anii nostrii. Ai nostrii pentru ca traim impreuna. Ne lovim zilnic unii de altii dar nu bagam de seama pentru ca ne simtim unici. Ne selectam atent, ne impartim, nastem criterii, pana cand realizam ca suntem singuri... Si atunci ne prabusim in ceea ce gasim primitor...

Luptele nu ne mai apartin, visele sunt doar scorneli ale tineretii, drumul pare ingust si plin de colbul dezamagirilor... Nu putem, nu mai putem iubi pentru ca nu mai putem darui... Ne simtim furati, mintiti, pacaliti si inselati... Tot mai des si tot mai aproape umbra pare sa isi rada da noi. 

Regeneram in scurte episoade initiate de "entitati". Devenim brusc furiosi si gata de actiune. Dar pentru scurte perioade... Pentru ca nu mai putem sa depunem nici un efort. Pacla ce ne-a cuprins mintea ne obliga la pasivitate si tot mai des la pareri... De bine, de rau... Asa stingem zi dupa zi, noapte dupa noapte, intr-un dans lent ce cheama, asteapta, se tanguie, uitand ca cineva ne-a dorit, ne-a adus pana aici...

Stiam toate insa...nu credeam. Stiam ca dincolo sunt lupi si totusi ne-am trimis copiii sa deschida usa stanii... Asa a inceput lungul drum al acestei nopti fara sfarsit. Pentru ca suntem singurul animal care stie ca moare si totusi rade...