joi, 28 iulie 2011

Moartea ca o revedere.

O încăpăţânare aproape bolnăvicioasă de a nu vorbi despre adevăratele valori ale României, nici măcar atunci când lumina lor pleacă dintre noi. Când vom afla despre, va fi prea târziu totuşi.


sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urma o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânarii – şi pe urma lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

Mircea Ivănescu 
26 martie 1931 – 21 iulie 2011