miercuri, 10 noiembrie 2010

De pe front, nimic nou...


Să vrei să construieşti proiecte culturale independente în România acestor vremuri te apropie cumva de cei cu tendinţe sinucigaşe...De la locaţii al căror proprietari preferă să le ţină închise sau să le închirieze doar în condiţii de lux, de la echipe tehnice dotate cu echipamente de scenă care preferă să nu se mai angajeze decât în nunţi şi botezuri, de la artiştii care nu construiesc decât pentru salariul mic...dar lunar, ciupind pe ici-colo câte un ciubuc, de la tinerii care par blazaţi...mai nimeni nu mai trage să construiască în zona independentă sau underground cum era numită acum câţiva ani, zona unde se năşteau proiecte interesante ca Teatrul Act, "La Scena" sau "Green Hours".

De sponsori interesaţi de cultură nu mai amintesc căci ei erau puţini şi înainte de crash. Cultura independentă, spectacole, expoziţii, lansări, galerii, centre culturale, concerte...nimic. Cine a apucat să se urce în copac bine, cine nu...zace prin şanţuri speriat şi plin de deznădejde şi mulţi, prea mulţi cai vezi răspândiţi pe te miri ce pereţi...

Artistul român a decis să nu se ajute singur. A încercat puţin pe ici pe colo, apoi...s-a retras în te miri ce activităţi, departe de universul unde dorea să se manifeste, departe de arta şi talentul său. Şi acum stă. Stă şi aşteaptă, sa vină cineva...să facă cumva...să-i scoată căruţa din şanţ. Uitând de public, de funcţia educaţională a artelor, de înaintaşi, de profesori, de tot şi toate şi în cele mai multe cazuti şi de el însuşi...

Facilul, stand-up, hei-rup-ismul, amatorismul şi penibilul, au continuat însă ofensiva şi astăzi ne găsim toţi, artişti, public, profesor şi elev în faţa divertismentului produs de măruţi sau mândruţi...ce nici ei sărmanii nu se mai suportă...Artistul care să facă faţă acestor vremuri, care să continue să afirme, să lupte şi să creadă, este din ce în ce mai rar şi mai hăituit...

Am decis împreună cu cei cu care am pornit la drum acum vreo zece ani să nu ne lăsăm. Să continuăm să lucrăm, să afirmăm prin voinţă şi jertfă, să ne construim proiectele în care credem, să nu lăsăm garda jos chiar dacă doare şi vin veşti grele. Nu o spun ca pe o laudă ci pentru a afirma un crez, care se întâlneşte cu cei asemeni nouă chiar în aceste vremuri de pribegie. Nu este nimic nou pentru cel ce nu a părăsit lupta. Nu apar decât noi forme de ostilitate pentru cel angajat în a-şi administra talanţii şi propriul destin. Sunt oameni care continuă să înţeleagă şi să simtă. Sunt încă mulţi cei din Neamul Oamenilor care nu întreabă precum studentul la vreo particulară: "cât ?" ci "cum ?"

Cum vă putem fi de folos ? Cum vă putem ajuta ? Şi atunci descoperi că ce ieri părea un eşec, astăzi apare ca o etapă necesară construcţiei. Mulţi nu înţeleg ce spun. Aceast tip de limbaj le este complet străin şi le clipesc ochii precum găinilor scoase din coteţul puturos, către pajiştea înverzită de soare...

Sunt însă şi oameni care resimt puternic. Şi afirmă, şi continuă, şi se luptă. Sunt oameni care din două cuvinte înţeleg calea pe care te afli şi sprijină, acordă suport cu dragoste şi cu speranţă. Atât cât pot, acolo unde pot. Şi despre ei voi vorbi în curând. Nimic nu este nou pe front, suntem în faţa aceloraşi dileme, trăim toţi între "a fi sau a nu fi". Aceleaşi întrebări şi riscuri ne bântuie fiinţa, acelaşi zbucium şi chin ne ţin pe loc. De 2000 de ani...

Fotografie realizată de Ionel Onofraş

* Fotografie publicată cu menţionarea expresă că nu poate fi reprodusă, publicată sau mărită decât cu acordul autorului.