7 nov. 2010

Lumină, Luptă, Libertate.

Nu cred în lucruri făcute impersonal, fără angajament şi fără determinare. Nu cred în "serviciul" în care faci doar obligat, la minimă rezistenţă şi fără tragere de inimă, nu cred în concerne şi multinaţionale cu roboţei bine dresaţi, impersonali şi reci.

Aveam vreo 14 ani, Tata pleca dăruindu-mi o chitară şi Mama făcuse rost, nu ştiu cum, de 2 bilete la "Cenaclul Flacăra al Uniunii Tineretului Comunist din România, condus de poetul Adrian Păunescu". Am folosit exact numele înscris pe afişul pe care îl păstrez de atunci. Spuneam nu ştiu cum, deoarece toate biletele se epuizau în maxim o zi de la punerea lor în vânzare, iar eu datorită Mamei aveam două, plus permisiunea de a îmi petrece noapte la "Cenaclu' "

În zadar am galopat fericit către gaşca cu care zbârniam corzile chitării prin curtea şcolii. Nici unul dintre amicii mei nu părea interesat de treaba cu "Cenaclu' ". Ba mai mult am fost sfătuit chiar să nu mă duc. Circulau, trebuie să amintesc, nişte poveşti teribile. Ba despre saci de chiloţi strânşi de prin boscheţi, ba despre miliţienii care te cafteau la primul semn de entuziasm, ba despre nişte unii care te notau în caieţel şi te trozneau la nota de "la purtare" (chestie cu caieţelul m-a urmărit toată adolescenţa, tot timpul apăreau nişte unii care citeau de pe nişte caieţele...) şi câte altele...

Dar nimic nu avea să îmi oprească încercarea de a vedea pentru prima dată pe un stadion, un spectacol de muzică şi poezie. Da, participasem la mai multe PMT-uri ale lui Florian Pittiş în Teatrul Bulandra, sau mergeam adesea la concertele rock cu "Iris" sau "Columna" lui Adrian Daminescu, roker focos la vreme aceea,  ce se organizau săptămânal la Teatrul de vară Herăstrau. Dar aici treaba părea mult mai amplă şi mai tare şi doream să văd totul cu ochii mei.

Ajuns la poarta stadionului "Republica" am fost covârşit... Mulţime mare de tineri îmbrăcaţi în jeanşi, fete zâmbitoare, o atmosferă electrizantă încă din afara stadionului. O mare ce fremăta, veselă, energică şi entuziastă, un contras izbitor faţă de gaşca mea de karatişti-chitarişti-fotbalişti din curtea Şcolii Nr. 3. La casa un anunţ mare anunţa că nu mai sunt bilete dar...oamenii stăteau la coadă. Şi coada era imensă. De ce ?...am întrebat...

"Poate vor mai pune bilete în vânzare....poate ne vede Păunescu la coadă şi ne primeşte...
Îl ştiţi pe Păunescu ???...
Nu, dar venim de departe şi când intră pe stadion îl oprim şi îi spunem că vrem să intrăm. Şi ne va lăsa !
De ce ?
Pentru că are nevoie de noi...Păunescu are nevoie de noi şi tot Cenaclul are nevoie de noi"

Toate acestea mi le-a spus o fată cu un zâmbet până la urechi, care părea tare sigură pe ea şi care iute m-a şi luat din scurt:
"Ai bilet ?
Am !
Câte ?
Două !
Bine, dă unul...sau mai bine dă-le pe amândouă cuiva care nu are şi intră cu noi !
Cu care voi ?
Cu noi aştia de aici de la coadă. O să vezi, suntem mişto ! Tu cânţi ?
Am o chitară..da..
Şi noi. Şi caiete pline de cântece. Ai caiet ?
Nu...
Ia de aici şi citeşte...!"

I-am întins un bilet din cele două pe care le aveam, amândouă chiar nu mi-a venit să le dau...deşi eram tentat şi am început să citesc de pe caietul pe care mi l-a întins. Era scris frumos şi îngrijit. Fiecare pagină un cântec, cu titlu mare, numele compozitorului şi al lui Adrian Păunescu ca autor al textelor. În dreapta sus, fiecare pagină avea un mic desen. O floare, o chitară, o tobă...

Totul mi se părea fascinant. Descoperam o lume nouă. Complet liberă, dezinhibată, deschisă şi prietenoasă dar mai ales veselă. Era un freamăt emoţionant. Nici urlete, nici înjurături, nimic agresiv. Nu tu ţigănie, nu tu "seminţe sau Kent", nu tu "guma Balonka"... Totul semăna cu ce făcea Moţu la Bulandra, însă mult, mult mai amplu şi mai grandios. Aşezaţi pe jos, în cerc, unii tineri cântau la chitară, fetele erau îmbracate în jeans strânşi pe picior şi evazaţi jos, purtând părul desfăcut şi aveau cordeluţe multicolore la gât. Se mişcau încet pe acordurile cântate de băieţii care chiar se pricepeau să cânte la chitară şi acompaniau duios, cântând "pe voci" refrenele.

Atent, hiper-atent la toate...m-am izbit de cordonul de miliţieni care erau postaţi strâns unul de altul cu mâinile în centurile gri. Erau mulţi soldaţi tineri. La fel de zâmbitori dar tăcuţi. Deloc agresivi, nici măcar...nepoliticoşi, te îndrumau către poarta principală unde un gradat încins cu porthart şi staţie rusească de emisie-recepţie din aceea tip "cărămidă" îţi cerea biletul. L-am arătat şi am trecut de el, fiind chestionat apoi de un tip în cămaşa albă cu un ecuson pe care scria "Om de Ordine" cu privire la datele de pe bilet:

"Păi, ăsta-i de tribuna întâi ! Vezi acolo scena aia mare, exact în faţa ei !"

Ptiuu ! Să cad pe spate !!! Ce de lume...!!! Era plin !! Plin !!! Jumătate de stadion plin cu oameni iar pe gazon o scenă plină de boxe negre, imense, flancate de tobe, chitări de tot felul, clape, reflectoare, mixere şi scaune pliante. În spatele scenei un autocar albastru Setra şi un microbuz Mercedes Iran-National, ambele inscripţionate şi pline de afişe colorate galben şi portocaliu cu "Cenaclul Flacăra", iar eu aveam locul la maxim 10 metri de toată....chestia asta !

Am regăsit-o după un timp în mulţime şi pe fata zâmbitoare, care mi-a făcut cu mâna. Eu i-am arătat caietul şi ea a venit către mine...
Ai intrat ?
După cum vezi !
Cum ?
Ţi-am spus...Ne-a văzut la intrare şi ne-a dat bilete. Îţi place caietul ?
Da !!!
Păstrează-l ! Îmi face plăcere să ţi-l dăruiesc! Dacă vrei vino cu noi, avem locuri sus dar de aici se va vedea totul mult mai bine...saaauu poţi să apari mai târziu !
Se poate ?
Da ! Eşti liber să faci ce vrei...Nu e ca la teatru, aici eşti la Cenaclu ! Te aştept cu plăcere."

"Te aş-te-pt  cu  plă-ce-reee..."
Mi-au clămpănit urechile ca la elefanţi, faţa mi-a luat foc şi zăceam ucis iremediabil, privind ca viţelul la poarta nouă cum fata urcă scările prin marea de oameni...Aşa am rămas cam 15 ore pe stadion...

Zguduit din micile mele temelii, emoţionat, stors de lacrimi ca apoi să zbier în gura mare cu mâinile fluturând prin aer, dansând pe refrene ritmate, marcat de poezie, muzică, Artişti, spectacol şi respirând cu adevărat pentru prima dată în viaţă. De atunci mă străduiesc să nu pierd aceea energie vie, acel şuvoi de vibraţii şi trăire liberă câştigat la prima înfăţişare, dintr-un lung şir de întâlniri cu mine însumi.

2 comentarii:

  1. Da, amintiri frumoase cu niste tipi senzationali, de care ma intreb ce a facut viata din ei...

    Multumesc domnule Ionescu!

    RăspundețiȘtergere

Nu va obositi sa comentati daca nu aveti o identitate clara, vizibila si verificabila.