Premianţii.

Pentru că în ultima vreme am fost ocupat cu rezolvarea unor probleme privind activitatea companiei V.S.U. (acte, facturi, contabilitate, depuneri de bilanţ, NIR-uri, registru de casă, chitanţe, deconturi, jigodile din Administraţia Finaciară a sect. 1, sau cele din Registrul Comerţului) şi ...multe, prea multe alte porcărele ce mi-au ocupat fiinţa excesiv de mult timp, nu am mai avut timpul şi energia de a mai construi proiecte şi de a le duce la capăt aşa cum îmi place şi înţeleg să fac. Iar timpul trece încet, ticăind ca o bombă bine reglată.

Sunt câteva luni bune de când nu am mai urcat pe scenă. Aşa că m-am decis că este timpul să încep un nou proiect. Am căutat parteneri, am scormonit prin teatre, prin facultăţile de specialitate, am postat anunţuri...în fine am făcut exact ce trebuie făcut când îţi doreşti să ridici un astfel de proiect şi nu ai pe nimeni să te ţină în braţe.

Răspunsul celor pe care îi credeam gata de luptă şi dornici să construim un spectacol nou, este exact cel pe care îl resimţi şi tu. Fie că e vorba de amărâtele "filme" premiate pe la festivaluri celebre, care mai de care mai pompoase dar de la care pleci rapid din sală dacă vreodată ai folosit o carte altfel decât ca să îţi faci vânt cu ea, fie că e vorba de actualele spectacole de teatru în care te rogi să se întâmple ceva, cât de mic sau cât de cât viu...numai să nu te ia somnul...

Parte din foştii colegi sunt fie atât de dezamăgiţi şi departe de profesie fie peste de măsură de obosiţi, epuizaţi şi dornici doar de salariu şi de plaje însorite. Luptătorii au obosit sau reprofilându-se în diverse "job-uri" - altfel slujbe degradante şi umilitoare - trăiesc doar din amintiri visând din când în când pe "la o bere" la zilele glorioase. Tinerii actori au copiat rapid lecţia de "atitudine" asumând rapid doar zgura şi mâlul, ce şi ele, din păcate, fac parte din profesie, ridicând toată nefericirea aceasta la grad de virtute. Şi aşa vor păşi pe mai departe...

Am construit împreună cu colaboratorii V.S.U. în perioada aceasta proiecte atractive, spectacole vii, cu soluţii ingenioase beneficind de scenotehnică şi lumini (am povestit aici de lecţile de light-design susţinute de profesionişti pe care le-am parcurs cu bucurie şi interes) cu decor şi soluţii de deplasare rapidă. Am găsit chiar şi sponsori, oameni ce înţeleg necesitatea susţinerii de proiecte culturale independente, parteneri serioşi ce construiesc iniţiative coerente. Cei care au dezertat au fost din păcate tocmai cei tineri.

Deşi simţeam văzând prestaţile lor, eu nu am ştiut că răul este atât de mare. Dar îl trăiesc acum pe pielea mea. Nici când pe platourile de filmare sau prin repetiţii le observam atitudinea, lipsa de respect, cumplita dezordine, hăituala, lipsa de cuvânt, de educaţie, de onoare... Sau mai nou căutând şi apropindu-mă de şcolile de teatru, acolo unde nu îi obligă nimeni să vină...decât probabil sărmanii părinţi ce cunosc preţul susţinerii unui astfel de specimen în cumplitul oraş...

Şi asta în condiţile în care în fiecare an ies 600 de absolvenţi de astfel de şcoli...căci ei sunt orice, numai actori nu. Nu că nu ar fi talentaţi, nu că nu ar avea potenţial, nu că părinţii nu ar cheltui lunar sute de euro...Deloc ! Unii au talent şi destulă determinare. Dar tânărul absolvent român a rupt orice contact cu realitatea.

Această realitate ce înseamnă printre altele şi muncă şi Credinţă şi Nădejde şi Dragoste şi jertfă şi încă câteva pe care nu le va mai afla. El trăieşte experienţa "unică" de a îşi umili publicul, colegii mai în vârstă sau profesorii, trăind între paradoxul de a fi premiat la festivalurile "de afară" şi sărmanul public de aici care consternat la fiecare înmormântare de Artist plânge disperat şi sincer, pentru că ştie că din urmă nu mai vine nimic...

Iar dacă economic s-a mulţumit cu firmituri în timp ce laptele este aruncat în mare, văduvit şi de Arta Spectacolului, publicul nu va mai trăi decât prin epidemia răului ce i-a răpit emoţia şi viaţa...

Fotografie realizată de Dinu Lazăr.