marți, 13 aprilie 2010

Un zid părăsit şi neisprăvit.

Meşterul Manole, căutând un loc de mănăstire şi de pomenire, întreabă pe un cioban dacă n-a văzut un "zid părăsit şi neisprăvit". O imagine cheie a istoriei noastre şi bineînţeles nu numai a celei literare. Tot ce a fost clădit, suntem obligaţi de ce s-ar putea numi "teroarea istoriei" să reclădim din nou, piatră cu piatră, fără inocenţa începutului absolut, dar în acelaşi timp şi fără certitudinea că un alt viscol nu va dărâma la loc întemeierea.

Suntem obligaţi să trăim mereu în prezent, abstragerea se cheamă la noi laşitate. Fiecare descoperire este, în fond, o redescoperire, şi ne luptăm cu patimă nouă pentru cauze vechi şi pe care alţii înaintea noastră le-au câştigat sau le-au pierdut.

Avem conştiinţa că începem mereu (chiar dacă pe o treaptă superioară a spiralei) şi scepticism faţă de toate începuturile. Trăim din cultul provizorului şi al relativului. Sub orice construcţie bănuim "un zid prăbuşit şi neisprăvit"