sâmbătă, 13 februarie 2010

Viaţă la plus infinit.

Am revenit aşa cum ti-am promis şi iată astăzi putem vorbi din nou. Până te hotărăşti să îmi spui şi tu ceva, probabil că aştepţi să îţi spun eu ceva. Am să o fac. Uneori îmi este destul de greu să îţi destăinuiesc lucruri foarte apropiate sufletului meu. Deşi vin obosit, alteori mă simt rău, apoi cumplitul timp. Însă îmi este tare drag să comunic cu tine. De aceea mă bat mai mereu când obosesc, mă trezesc în noapte sau uit de somn. Pentru a comunica cu tine.


Şi iată suntem împreună de 3 ani. Pe "360-ul" yahoo-ului ne-am întâlnit pentru prima dată şi a fost tare fain până când un trupete inteligent, dar tot...trupete mi-a spart şi modificat codurile de acces. Şi astfel am devenit şi eu spectator al acelui spaţiu. Apoi pe weblog şi de ceva vreme, aici. Dar nu asta e important. Nu. Pentru că aşa cum ştii noi trebuia să ne reântâlnim. Să ne găsim. Pentru că suntem parte a aceluiaşi Neam. Suntem fraţi ai aceluiaşi Tată. Uneori uităm, uneori ne pierdem sau ne înfuriem unii pe alţii, însă mai tot timpul alergăm unul către altul cu Nădejde.

Vroiam să îţi povestesc despre micuţul ce îţi zâmbea în fotografia din articolul trecut. Despre Răducu, fratele meu. Dar aşa cum m-a sfătuit un mare Artist, un om pe care îl respect şi îl admir cu toată fiinţa mea, un Maestru autentic şi un bărbat vrednic şi de onoare, ce a avut bunăvoinţa de a mă asculta, de a mă sfătui, de a mă sprijinii în cele câteva vise pe care Dumnezeu mi le-a dăruit, am să încerc să mă ţin tare. Să nu confund planurile şi să nu devin împovărâtor de personal în acest spaţiu, în destăinuri, etc. Tu ai nevoie de Nădejdea mea. Nu de durerea mea. Iar vorba Maiei, trebuie să învăţăm să trăim cu fricile, durerile şi neputinţele noastre.

Ţie îţi pot dărui arta şi Dragostea mea. Deocamdată în acest spaţiu. Dar Dumnezeu ne va ajuta să ne regăsim şi în sala de spectacol, pe ecran sau în mult doritul meu spectacol ambulant ce va ajunge şi în urbea ta. Şi ca să închei vesel în această tristă perioadă a mea, am să te fac părtaş la învăţătura unui alt mare Artist. Maestrul meu iubit Dem Rădulescu, ne ridica nasurile din pământ atât de frumos cu această frază:

"Vurtejene dragăăă, noi suntem gard în gard cu spitalul de nebuni...Păi toţi oamenii normali se bucură când scapă de muncă! Actorul e trist dacă nu munceşte..."

Te salut! Şi nu fi trist. Ne vom întâlni curând. Toţi. Vom prăznui, cu bune sau cu rele vom sta toţi la aceiaşi masă. Vom închina un pahar de vin râzând cu poftă şi aruncând toată tristeţile lumii atât de departe, ca nici un om să nu le mai poată auzi măcar.

Mulţumesc maestre Dinu Lazăr, mulţumesc dom' profesor. Şi Doamne îţi muţumesc că m-ai dăruit lângă cel ce mi-a citit rândurile, alungând tristeţea clipei.

Fotografie realizată de Călin Dumitrescu.