duminică, 22 februarie 2009

Actorul si rabla...







Afara zapada a inghetat. Gerul ma tine prizonier in chilie. Dar nu imi pare deloc rau. Citesc de zor. Am terminat prefata cartii lui Vieru si m-am apucat de poezii. Cele despre Mama sunt fantastice si alternanta Mama–Patrie imi apare unica. La nici un poet nu imi este transmisa atat de clara identitatea definitiei depre patrie ca la sarmanul Vieru.

Este atat de ger afara incat tot ceea ce este viu sta ascuns oriunde se gaseste un strop de caldura. In chilia parintelui sunt 22 de grade asa cum ma anunta display-ul modernei instalatii de incalzire. Este un contrast atat de mare intre noi cei ce stam imbracati doar in tricouri inauntru, despartiti doar de un geam plin de flori de gheata si cate un temerar ce se lupta cu nametii si troienele ce curg dinspre biserica mare, incat aproape ca ma simt vinovat….

Am vrut sa deschid usa batranei Dacii ce ma adus in muntii mei, botezate sic “Gabriell” de catre Cristian si care credincioasa moare la datorie precum capitanii pe vapoarele ce dispareau in adancuri…si la fiecare incercare ma asteapta cu o surpriza… Dimineata am gasit un fir de la semnal rupt, din rezervorul ce l-am umplut ochi, curge benzina…in yala inghetata bocna s-a rupt cheia in timp ce incercam usa…insa nimic din toate acestea nu imi poate sterge din bucuria ce mi-a inundat inima.


Sunt printre ai mei, sunt in munte, ninge ca in copilarie cand Tata se inhama la saniuta din tabla vopsita rosu si pe care Raducu si cu mine stateam cuprinzandu-ne cu bratele, doua mogaldete ce radeau imbujorati, aruncati in zapada pufoasa la vreo curba cand Tata vroia sa ne incerce taria...

Azi am dat zapada din fata chiliei, am facut fotografii incercand sa descopar tainele noii camere „Fuji” care ma incanta peste masura. Si tot asteptand sa se ridice ceata si norul din care tot curg fulgii pufosi, pandesc un petec de cer sa imi lumineze Drumul Reginei pana sus la Castel. Insa Domnul are alte planuri....

Toti radem manzeste cand ne intalnim. Numai un pas sa faci afara si te imbujorezi pana in varful urechilor. Ne bucuram ca va fi recolta bogata, insa Viorel ne aduce cu picioarele pe pamant. Ei fratilor...sa ninga acolo unde e nevoie, aici in padure la poalele muntilor...nu prea e de folos.

Sunt privilegeat. In multe. Insa acum am la dispozitie si bogata biblioteca a parintelui unde ma refugiez atunci cand nu motai precum „unchiesi pe cuptior”. Am imbatranit, obosesc din ce in ce mai des. Am inotat deunazi in micul bazin pe care il cuprindeam fara probleme in anii trecuti. Toate irosirile la care sunt supus isi spun cuvantul. Insa toate se refera doar la trupul meu. Mintea imi este vie, sufletul imi este treaz. Astazi am aflat ca fata cu care ma plimbam prin padurea Dichiului este insarcinata si parasita de cel pe care la ales...

Uneori vorba lui Lobsang Rampa cel ce povesteste despre „Al treilea Ochi” – poate ca nu exista blestem mai mare decat sa vezi cu un pas, cu o respiratie inainte decat cel de langa tine ce se va intampla si sa nu ai voie sa actionezi. Legea lui Dumnezeu trebuie sa isi urmeze cursul firesc.

Printre lacrimi descoperim ca devenim batrani. Ca ramanem din ce in ce mai singuri. Ca avem din ce in ce mai mult trecut si foarte putin prezent. Ca daca Dumnezeu a ramas doar un „da-mi Doamne” sau „ooof Doamne” ninsoarea lui februarie, departe de orasul gri, de yoghinii si fetele batrane ce isi manjesc parul si inima cu iubiri ce fug in „mediterane”...ei bine, februarie asta, nu te mai poate face sa zambesti si incepi sa scrasnesti printre dinti pufaind nervos...

”Ce a-ti gasi voi de ras la zapada asta...? Parca a intrat necuratu’ in voi asa va bucurati toti...Voi nu va uitati la televizor? Numai nenorociri ne mai asteapta...

Uite si la actorul asta cu rabla lui...Vai de capul lui de amarat, nici o masina ca lumea nu e in stare sa isi cumpere...La ce o fi facut atata amar de scoala ca la nimic nu ii foloseste. Da cu matura in curte si rade toata ziua...
Saracu’