vineri, 13 iunie 2008

Prea departe de noi...

Ma simt secatuit. Sunt aproape gol. Sunt neputincios.
Un om drag mie sufera cumplit. Un om frumos. Un om rar. O fata. O fata tanara, ce trebuia sa se indragosteasca. Sa nasca copii.
Isi traieste acum ultimele zile.

O actrita cu un potential urias. O ingenua, sensibila si puternica in acelasi timp, se stinge. Moare curand
Si publicul ei, se pregateste de concediul de vara. Spre mare. Spre insule. Spre...

Dar asta e legea noastra. O preluam imediat ce am intrat in tagma.
Suntem singuri. Jucam cu mortul pe masa. Va zambim de pe scandura, cu ficatul in carpa si pruncii in utere. Uneori acolo si murim. Tot singuri.

Prietenii nostrii comuni, colegii si profesorii nostrii, au reusit sa intre ieri pe post si sa va anunte durerea noastra.

Timpul. Lupta cu timpul ce nu va putea fi controlata, dara’ castigata vreodata.

Sunt un amestec de enervare, cu neputinta logica...

Deci trebuie doar 100.000 de E si poate scapa!
80.000 E este o nunta de bastan pagan pripasit in brate de romancuta naiva. Si tot mai trebuie 20.000 E.
Nu. Daca o iau pe drumul asta ma enervez definitiv.

Am sa ma rog si am sa caut solutii in continuare.
Dar pentru numele lui Dumnezeu macar un timp, iertati-ne de binele vostru. De nivelul vostru de trai ridicat. De primarii vostrii facatori de minuni. De arhitectii ce va decoreaza gradina. De succesele financiare si de rutina voastra ce va obosteste. De melodramele voastre la un suc, baut cu noi. De lansari, examene, sesiuni, succese, de admiratia lumii pentru voi. De obisnuinta de va regla viata dupa zambetul inimii noastre. Ia incercati sa radeti, un pic si singuri! Lasati-ne sa ne ingropam fratii si surorile, in linistea saraciei noastre asumate.

Sau faceti ce vreti...
Acum, sunteti oricum prea departe de noi...