Cu gândul la anii ce fug, prietenii ce au pornit către stele, ușile ce ni se închid și toate cele ce ne-au fost dăruite în acest an greu, vă mulțumesc vouă, celor care mă înconjurați cu energia fantastică a Dragostei! Cred că vom reuși cu Credință și Nădejde, să reclădim împreună castelul.
Sănătate și bucurii!
foto Dinu Lazăr
© Victor Vurtejanu
actoru.ro
facebook.com/victor.vurtejanu.oficial
"Nu mi-e frică de moarte, pentru că am dat ochii cu ea de foarte multe ori. După ce sfidezi moartea, viaţa e mai intensă. Eu sunt agresiv faţă de momentul morţii. Îmi zic: "Ce mama dracului, asta e toată viaţa ? Nu se poate. Mi se pare că mai am multe de spus. Se revoltă în mine o parte care vrea să trăiască. Dar nu merită să trăieşti nici o secundă, dacă nu faci ceva, dacă nu şi creezi. Doar ca să fii consumator, nu merită. De fiecare dată când am trecut pe lângă moarte, s-a mai declanşat în mine încă o porţie mare de creativitate. În rest, fiindcă ştiu precis că există Dumnezeu, nu mi-e frică de nimic."
Szabolcs Cseh
Scriu
cu mult dor de dânsul. Deşi pare neschimbat şi acum la 68 de ani, când
îţi strânge mâna te comprimi, te pierzi, pătrunzând imediat în Arta
Spectacolului, dincolo de camerele de luat vederi sau rampa scenei. Cu
maestrul Szabolcs Cseh, cunoscut de mulţi şi ca Sobi sau Szoby, începe o
poveste frumoasă din viaţa mea de tânar actor.
Îmi povestea
despre dânsul un alt mare sufletist, regretatul cascador Aurel
Gruşevschi, dar despre Dana şi Aurel Gruşevschi şi alţi prieteni alături
de care am trăit vremuri şi poveşti excepţionale în micuţul cartier de
case de pe lângă Gara de Nord, voi povesti altădată... poate... Îmi doream
o întâlnire, fie şi pentru câteva minute, cu "Buză de Iepure", eroul
copilăriei mele, cu părintele cascadoriei româneşti. Dumnezeu mi l-a
dăruit ca profesor şi maestru, odată cu intrarea în şcoala de teatru.
Prima
oră de cascadorie şi lupte scenice, undeva prin anul 1994, a reunit
toată clasa noastră de studenţi-actori. Aveam emoţii că ne vom întâlni
cu ceva la care jinduiam toţi. Lupte, scrimă, explozii, sărituri de la
trambulină, călărie... şi alţi cai verzi de pe pereţii unei instituţii
prea sărace şi mult prea dezinteresate de arta filmului, de mişcare
scenică, de pregătire fizică...
Fetele
se îmbrăcaseră în treninguri, se machiaseră şi cotcodăceau emoţionate,
iar noi, băieţii, mergeam în grup ca trupele de comando, către sala de
sport unde aveam prima oră cu... Legenda ! Şi nu ne-a dezamăgit! Întâi
ne-au preluat profii de sport, ne-au aliniat, ne-au miştocărit puţin cu
privire la echipamentele de sport nou-nouţe care străluceau pe noi şi abia
apoi, într-un colţ, l-am zărit. Era aşezat pe o bancuţă şi trăgea cu
mâna dreaptă o ganteră de vreo 5 kile, într-un fel ciudat...
Ce
nu am să uit niciodată, este imaginea aceea calmă, închisă în sine: concentrat, dar totuşi relaxat, cu un biceps uriaş, incredibil de
gros... Târziu, povestind despre filme, cascade pe cutii de carton în
lipsă de saltele gonflabile, accidente cauzate de ageamii şi diletanţi,
am aflat că de fapt muşchiul a fost rupt şi la efort "iese" din matca sa
naturală... Apoi comoţiile, fracturile... un corp ce sfidează toate
diagnosticele şi părerile medicale, dar un spirt viu. Un luptător
antrenat în legea oameniilor dârji şi de onoare din secuimea ce l-a
născut, acest bărbat ce a trecut curajos de multe ori pe lângă moarte,
preţuind viaţa, îţi vorbeşte despre Dumnezeu, prin toate faptele sale de
dragoste.
