De ziua Sfântului Andrei.

Este ziua Sfântului Andrei. Avem ce dărui. Mai tot timpul de vom căuta în suflet vom găsi câte ceva ce va bucura pe fratele nostru. Nimic nu este pierdut decât atunci când renunţi tu. Şi poate nici atunci cu adevărat. De ziua Sfântului Andrei îţi pot dărui şi eu ceva. "SE ÎNTÂMPLĂ DE CRĂCIUN !" este mai mult decât un spectacol de iarnă. Vei simţi atunci când ne vom întâlni. De acum ne vei găsi mai uşor, la mulţi, mulţi ani ! 

Mulţumiri.

CEATA lu' VURTEJANU va porni odată cu ziua de 1 decembrie într-un scurt turneu ce va dura aproximativ trei săptămâni. Vom susţine spectacolul "Se Întâmplă de Crăciun ! " pe care îl prezentăm cu o distribuţie nouă în mai multe locaţii din Bucureşti. Suntem încă în discuţii pentru a porni şi către Braşov, Piteşti, Mioveni şi Iaşi. Imediat ce se vor concretiza voi anunţa aici sau pe pagina CETEI.

Nimic nu ar fi fost posibil fără ajutorul lui Dumnezeu şi al câtorva oameni extraordinari ce susţin acest proiect. Ei au făcut ca imposibilul să devină realitate. Le mulţumesc public pentru toate eforturile şi sprijinul pe care mi l-au acordat şi le dedic cu multă Dragoste acest spectacol. Mulţumesc:

Director Veronica Nicolae

Teatrul Masca-Director Mihai Mălaimare, Doamna Anca Florea, Domnul Ştefan Livădaru

Doamna Elena Manoliu
Doamna Eliza Bercu şi Doamna Olivia Parescura - Fundaţia ARCUB

Doamna Dana Tărniceanu şi
Domnul Mihai Roşu - Global Media SRL

Domnişoara Andreea Gruioniu
Domnişoara Ana M.Marin
Doamna Amalia Ciolan

Domnul Ionel Dumitrescu

Domnul Andrei Fărcăşanu

Domnul Călin Dumitrescu

Domnul Dinu Lazăr

Domnului Dan Teodorescu

Domnul Gabriel Tunsoiu
Doctor Remus Glogojeanu
Doctor Mariana Popescu

Mulţumesc CETEI mele formate din oameni excepţional de talentaţi şi de inimoşi fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Pentru toate eforturile lor şi ale familiilor acestora ce au înţeles şi au dus greul muncii pentru această producţie, mulţumesc public lui:

Irina Cojar

Afrodita Androne

Ilie Stoian
Victor Eliade Crasnopolschi

Ciprian Călinescu

Cristian Ciubotariu

Sorin Păun

Irina Tomaşu

Sebastian Plămădeală

Împreună cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste suntem gata să vă prezentăm în a noua stagiune:

Se Întâmplă de Crăciun !

un spectacol de

Colinde şi Cântece Tradiţionale Româneşti

cu 

CEATA lu' VURTEJANU

În spatele cortinei.

Promo CEATA lu' VURTEJANU - Se Întâmplă de Crăciun!
Pentru filmări, editare şi grafică îi mulţumesc lui Sebastin Plămădeală.

Concerte.

CEATA lu' VURTEJANU

prezintă

spectacolul de
Colinde şi Cântece Tradiţionale Româneşti

Se Întâmplă de Crăciun !



1 decembrie - Scenă staţia de metrou Unirea - orele 12.00

11 decembrie - Scenă staţia de metrou Unirea - orele 12.30
12 decembrie - Teatrul Masca (sala Militari) - 12.00
16 decembrie - Scenă Şcoala 175 - orele 11.00
18 decembrie - Scenă Piaţa Sfatului din Braşov - orele 15.00

19 decembrie - Scenă staţia de metrou Unirea - orele 12.30
21 decembrie - Scenă Şcoala 179 - orele 11.00
22 decembrie - Spitalul M.A.I. Dimitrie Geronta - orele 11.00
23 decembrie - Teatrul Naţional Bucureşti - orele 12.00

23 decembrie - Scenă parcul Cişmigiu

(zona patinoar) - orele 19.30

24 decembrie - Biserica Sfânta Parascheva

(bdul. Nicolae Titulescu) - orele 17.00

Mulţumim pentru sprijin şi încredere Teatrului Masca, Fundaţiei ARCUB, Parohiei Sfânta Vineri, o parte din organizatorii acestor spectacole.

CEATA în producţie.

Munca în CEATA nu înseamnă numai repetiţii, muzică, acompaniamente şi solfegii. Astăzi imaginea doboară sau ridică toată jertfa depusă în luni de zile şi de nopţi chinuitoare. Caut, construiesc, încerc să găsim imaginea care să ne promoveze, care să facă, fără multe cuvinte să te avem aproape. Căci nimic nu ar fi posibil în Arta Spectacolului fără tine spectatorule, partenerul nostru.

Am realizat câteva machete pentru care le mulţumesc lui Monica Bitu şi lui Andrei Mănescu, care cu răbdare şi profesionalism au înţeles demersul nostru şi îl sprijina cu multă dăruire. În rest câteva zile, câteva repetiţii şi curând ne vom întâlni. CEATA urcă pe scenă cu o echipă artistică nouă, cu echipa tehnică V.S.U. şi cu mult suport şi dragostea unor oameni cărora le voi rămâne îndatorat pentru toate eforturile şi sprijinul ce mi l-au acordat. Nimic nu se poate construi de unul singur, fără Dragoste şi Credinţă nu poţi regăsi Nădejdea.

Ea apare odată cu primul pas pus pe Calea ta. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom revedea pe scenă pe 1 Decembrie de Ziua Naţională a României.

Artişti în CEATA.

Povesteam aici despre o bucurie personală legată de proiectul CEATA lu' VURTEJANU . Cum nebănuite sunt căile Domnului iar noi oamenii suntem prea mici pentru a putea înţelege Dragostea Sa pentru noi, odată cu prezentarea publică a domnului Ilie Stoian ca membru al CETEI, un artist activ încă din anii '70 alături de grupul "Roşu şi Negru" condus de regretatul Liviu Tudan, colaborator al trupelor Iris, Compact, Adi Manolovici Group, sunt bucuros să consolidez coloana trupei prin colaborarea cu încă un instrumentist.

Cu aceşti doi piloni de forţă şi talent alături, intrăm cu nădejde în ultima linie dreaptă care ne va duce către întâlnirea cu publicul cel pentru care am pregătit un repertoriu ales. Cu Credinţă, Nădejde, Dragoste şi bucuria de a avea alături oameni extraordinari de dăruiţi Artei Spectacolului, CEATA cu ajutorul lui Dumnezeu, va vesti curând Naşterea Mântuitorului precum odinioară cei Trei Crai de la Răsărit au pornit către întâlnire vestită de stea.

Părintele Mihail.

Pe Părintele Mihail am avut bucuria să îl întâlnesc într-un moment extrem de important al vieţii. Mă leagă de acest om minunat, multe, foarte multe. Tânărul Ierodiacon, conducătorul stranei din Mănăstirea păstorită de Părintele Arhimandrit Macarie, ce a iniţiat şi susţinut cu pasiune şi dăruire iniţiativa realizării a două CD-uri de muzică psaltică, împreună cu echipa pe care am coordonat-o, este astăzi Ieromonah, părinte Duhovnic şi Doctor în Teologie. 

Pentru excepţionala lucrare - Muzica bisericească de tradiţie bizantină în Mănăstirea Sinaia-Studiu monografic - membrii comisiei au acordat Magna Cum Laude Părintelui Mihail.  Preoţi, profesori univ. doctori Vasile Stanciu (Cluj, îndrumator), Nicu Moldoveanu, Ioan Chirila (decan Cluj), Vasile Grajdian (Sibiu), Alexandru Moraru (Cluj), împreună cu P.S. Irineu Bistriţeanu, au apreciat munca şi jertfa Părintelui într-o festivitate publică în cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj Napoca. Puteţi parcurge un rezumat al acestui studiu şi aici.

Calde felicitări Părinte Mihail Harbuzaru şi multe împliniri duhovniceşti vă doresc, cu bucuria şi dragostea prieteniei ce ne leagă.

Pentru că se poate.

Astăzi am retras şi am închis toate anunţurile de pe toate spaţiile unde căutam un violonist. Începând cu repetiţia de seară CEATA are după 3 ani de anevoioase şi istovitoare căutări în care a trebuit să îndur tot felul de poveşti, de gogoriţe, de ifose şi tembelisme juvenile sau "figuri artistice" de mare rafinament, un nou membru !

Un artist profesionist ce înţelege firesc, limpede şi este capabil să redea cu căldură şi pasiune ceea ce pentru mulţi, foarte mulţi dintre cei peste 20 de violonişti ce mi-au călcat pragul studioului părea o limbă ciudată, un mesaj pe care inima lor era incapabilă să îl cuprindă. Curând, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al celor ce sprijină şi muncesc în acest proiect, sper să vă pot lansa invitaţia de a vă bucura de munca şi de întâlnirea noastră.

Bucuria ce mi-a învălui inima nu poate fi redată în cuvinte. Voi încerca să o cuprind şi să o redau în primele concerte organizate de Teatrul MASCA cu trupa Ceata lu' Vurtejanu  în luna decembrie a acestui an. Cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste ! 

Ceata în generale.

"Ceata lu' Vurtejanu" înseamnă muncă în muzică şi teatru şi multimedia şi tehnică de scenă, dar mai ales o experienţă de viaţă, o întâlnire cu tine însuţi. Redescopăr asta la fel ca în primele zile ale acestui proiect ce continuă cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste să existe.

Din bucuria unei repetiţii la ceas de noapte povestite vizual de Andreea Gruioniu, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, am ales câteva cadre cu Irina Cojar, Afrodita Androne, Irina Tomaşu, Victor Crasnopolschi, Cristian Ciubotariu şi eu, cei ce continuăm drumul început cu nouă ani în urmă. 

Fotografii realizate de Andreea Gruioniu

Voyage au bout de la nuit.

Notre vie est un voyage

Dans l'hiver et dans la Nuit,

Nous cherchons notre passage

Dans le Ciel où rien ne luit..

"E tare folositor să călătoreşti, asta îţi stârneşte imaginaţia. Restul e numai oboseală şi decepţie. 
Că­lătoria aceasta a noastră e în întregime imaginară. Iată forţa sa. Ea ţine de la naştere până la moarte. Oameni, ani­male, oraşe şi lucruri, totul e imaginat. E un roman, nimic altceva decât o istorie închi­puită. Littré o zice, şi el doar nu se înşeală nici­odată. Şi apoi oricine e în stare să facă atâta lucru. E destul să închizi ochii. Călătorie dincolo de viaţă."

Louis-Ferdinand Céline

Călătorie la capătul nopţii
de Louis-Ferdinand Céline

Louis Ferdinand Céline
Voyage au bout de la nuit
C. Editions Gallimard, 1962

Traducere de Maria Ivănescu
Coperta de C. Grigoriu
Lector: Magdalena Nedrosian
Tehnoredactor: Gheorghe Chiru
Editura Cartea Romanească
Apărut 1978.
Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii"
Piaţa Scânteii nr. 1, Bucureşti,
Republica Socialistă România

Bătătura.

Lumea actuala este un câmp deschis de luptă. O luptă nevăzută între Bine şi Rău. Poţi să oboseşti, să ai o soartă grea sau pur şi simplu...o bătătură ce te chinuie amarnic. Singura cale este să învingi. Prin Credinţă şi mai ales prin fapte bune. Ele sunt cele care ne vor deosebi în timp de ceilalţi. Altfel totul, nu este decât o enormă pălăvrăgeală...

La noi când vine iarna.

Timpul o ia din loc pe nesimţite. Fuge grăbit lăsând în loc doar bucuria lucrului făcut. Dacă îl faci, dacă nu, eşti fericit. Nu tu responsabilităţi, nu tu bătăi de cap, alergătură, nopţi nedormite şi un car de stress...Ehee că nu clădeşti, că nu rămâne şi nimic nu durează după noi, a devenit precum era prin anii '80 aia cu teoria relativităţii: "Faci nu faci, leafa merge". Şi tot felul de tembelisme născute să îţi adoarmă conştiinţa şi aşa amorţită de lene, minciună, deznădejde şi alte progrămele ce ne tropăie fiinţa cu regularitate.

Cu bune şi cu drag de acest proiect şi de munca noastră, am ajuns şi aproape de faza şnururilor (repetiţii fără opriri, în care doar la sfârşit se reglează micile scăpări, accidente, etc, fază în care se pun şi costume şi se calculează timpii de scenă). "CEATA" pe lângă, oameni talentaţi şi puternici, are nevoie de surse de finanţare, de PR, de soluţii de transport, de backstage, de instalaţie de sunet, de instalaţie de lumini, de fotografii, afişe, tipar şi multe, multe altele. Care îmi revin tot mie, pe principiul vrei să faci...faci, nu vrei...se alege praful...

Aşa că se anunţă o săptămână interesantă, prima din Postul Crăciunului, ce ne va scoate către calea gândită acum mulţi ani, când observam cât de necesar ar fi un concept de spectacol pur românesc, fără moşi tragici cu barba lipită cu scotch, fără cadouri în pungi de plastic cu sigla sponosorului ce te îndemna fie să cumperi, fie să îl votezi...un spectacol  viu, dinamic şi itinerant care să-i bucure şi să-i entuziasmeze pe spectatori.

Astăzi "CEATA", după nouă ani ani de muncă şi spectacole în diverse distribuţii a rămas, din păcate, printre singurele alternative de acest gen. Pentru mine nu există instrucţiuni în caz de avarie, proceduri ce se aplică în caz de... nu mai există nici profesor, nici omolog. Rămas cam singur, dar încrezător în Arta Spectacolului, pe care mi-am însuşit-o de la cei mai buni Maeştrii pe care viaţa mi-a rânduit, şi cu puţina mea Credinţă în Dumnezeu, alături de oamenii buni şi talentaţi ce au participat la construcţia acestui proiect, curând, zâmbitori şi calzi, vom sparge frigul ce va cuprinde, aproape tot.

Cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste îţi doresc să ai o perioadă liniştită şi rodnică în care să încerci, măcar puţin, să te porneşti în marea aventură a întâlnirii cu tine însuţi !

Fabula iluziei.

Ia, că cică am un blog trist şi cum de mâine iar lăsăm sec, iar Post, iar vine Crăciunul, iar probleme, iar colinde şi cozonaci...au ăştia tinerii un umor...să vezi ce le poate mintea ! Citire de la Irina Cojar care este. Zicerea e simplă dar isteaţă:

Se oglindeşte luna-n baltă,

Meditează un mormoloc:

- "Ca să vezi ce nenoroc!

...De pe bolta cea înaltă

Stă cu mine laolaltă

În acelaşi loc"...

Iar.

MORALA

nu e alta:

Confundă bolta cu balta.

P.S. Poza vine la pachet, sau nu...

Descântec.

De vrei să uiţi noroiul zilei şi clipele ce te-au murit, dacă te-neacă colbul silei şi-n drum nu-i cale de găsit,

Dacă din verdele pădurii ei ţi-au gonit copacii toţi, urletul necurmat al urii de-ţi frânge inima pe roţi,

De-ai obosit să ai un suflet ce nu ţi-e de vreun folos,

Iubirea de-ai pierdut la zaruri şi gheaţa-ţi creşte-n subţiori, dacă ale speranţei maluri s-au scufundat şi-acuma-s nori,

Vino la noi ! Să-ţi descântăm de amăgire, de leac să-ţi dăm via rostirea a muzicii, căci ea ni-i pod spre pace şi iubire.

Om bun şi-al meu de-un sânge frate, zâmbeşte, nu privi în spate ci cată-n miezul care eşti ! Doar astfel vei răzbate.

Vino cu noi, uneşte-ţi glasul cu menestrelii, şi dă ceasul afar’ din timp !

Iar cântecul ne fie-n veci popasul.

CEATA lu' VURTEJANU: Irina Tomaşu, Sebastian Plămădeală, Afrodita Androne, Victor Crasnopolschi, Irina Cojar, Victor Vurtejanu, Ileana Ciubotariu, Cristian Ciubotariu, Sorin Păun (de la stg. spre dr.)

Fotografie realizată de Andrei Fărcăşanu

Ceata, spectacole începând cu anul 2001.

Printre cei zburaţi în 2000 de la Teatrul Naţional Bucureşti m-am numărat şi eu. De pe o zi pe alta m-am trezit şomer. Aidoma tuturor celor aflaţi în această situaţie, nutream sentimetul de a fi fost tras pe sfoară. Pe nepusă masă, măreţele mele planuri de viitor se văzuseră curmate, şi încă într-un mod destul de penibil. După trei ani de muncă renumerată, în buzunare îmi fluiera din nou vântul. Mă aşteptau clipe de strâmtorare şi chiar de disperare.

Ulterior realizând gafa făcută (jucam în două piese rol principal şi eram în distribuit în alte 2 piese ce îşi începuseră deja repetiţiile) am fost chemat de cei ce mă dăduseră afară pentru a mi se explica că: "A fost doar aşa...de faţadă...că de fapt eu eram un actor apreciat dar ca să poată scăpa de alţii au trebuit să mă pună şi pe mine pe liber...că e ok cu mine, că hâr...că mâr..."

Nu am comentat niciodată despre asta şi nu o voi face nici acum. Ca să nu cadă spectacolele ce se jucau am acceptat să rămân o perioadă colaborator extern al teatrului, însă mi-am negociat la sânge fiecare prestaţie artistică pe scena marelui teatru. Era singura soluţie. Pierdusem vechimea (lucrez cu acte în regulă de la 18 ani fără întrerupere) categorie, statut şi eram luam în colimatorul mişto-urilor de toate pilele angajate de noua direcţie...Aşa am petrecut cu bune şi cu rele, cu oameni faini şi jigodii iremediabile încă vreo doi ani pe scena cea mai dragă sufletului meu, până într-o zi.

În teatru eram deja izolat, se scorneau nişte poveşti teribile despre mine, eram fie un "monstru care seacă teatrul de bani", fie un "bine le face, ia mai dă-i în măsa". Dar eu nu mai jucam şi asta mă stingea încet. Cei doi regizori ce m-au distribuit, Alexa Visarion, a fost şi el îndepărtat, şi Ionuţ Popescu, a ales să emigreze, au renunţat la proiectele începute şi astfel nimic nu mai justifica prezenţa mea pe holurile reci ale teatrului. Cum nu am cerut niciodată nici un rol, cum nu am înţeles să socializez pe la mese şi spriţuri pentru a căpăta un grup de suport, cum nu m-am milogit, având încredere deplină în cele învăţate de la maeştrii pe care viaţa mi-a dăruit şi cu o brumă de vise, speranţă şi credinţă mi-am apucat calea, singura care părea dornică să mă mai primească şi am pornit singur la drum. Aveam 30 de ani şi nici un angajament.

Pentru că ştiam şi îmi plăcea mult să cânt am alcătuit repede un repertoriu, am pus pe picioare un mic spectacol de muzică şi poezie şi împreună cu un coleg de teatru şi ce mai rămăsese din fosta "Companie de Sunet" a regretatului Vali Sterian am pornit să susţinem recitaluri independente. Jucam cu oarecare succes fie la "Cafeneaua Actorilor", fie la "Casa Eliade", eram invitaţi la emisunea "Vânare de Vânt" de pe TVR sau pe la defunctul "Tele 7 ABC" de oameni ce ne iubeau şi ne doreau aproape. Toate au fost bune, trupa "Atelier" nume pe care l-am născut împreună cu Tata Vlad, bravul om de teatru ce mi-a stat încrezător aproape, îşi croia un drum nou în jungla showbizz-ului autohton, dar diferenţele au fost mai puternice. Eram doi actori unul angajat, altul liber de contract, doi muzicieni unul obişnuit cu sutele de watt, mulţimi de oameni şi onorarii imense, iar spectacolul creeat nu era decât o mică destăinuire artistică, caldă dar de mică anvergură. Atunci am convenit să ne dăm mâna, să ne mulţumim pentru clipele frumoase petrecute împreună, să salutăm publicul într-un spectacol de rămas bun şi să ne vedem fiecare de ale noastre.

Aşa s-a născut CEATA. De ce CEATA ? De ce a lu' VURTEJANU ? Chiar dacă fiecare prezentator ce ne anunţă pe diverse scene mă întreabă mirat de nouă ani cele de mai sus, am să încerc să povestesc altă dată despre asta. Acum "CEATA lu' VURTEJANU" proiect artistic independent este aproape de linia dreaptă ce ne va aduce din nou în faţa publicului într-o serie de "Spectacole de Colinde şi Cântece Tradiţionale Româneşti" în distribuţia:

IRINA COJAR - voce

AFRODITA ANDRONE - voce şi zurgălăi

EDUARD ADAM - voce şi percuţii

VICTOR CRASNOPOLSCHI - clarinet

CRISTIAN CIUBOTARIU - voce şi percuţii

VICTOR VURTEJANU - chitări, voce şi aranjamente muzicale

Tehnică de scenă - SORIN PĂUN

Foto: ANDREI FĂRCĂŞANU, CĂLIN DUMITRESCU 

Backstage suport - ILEANA CIUBOTARIU,
GABRIEL TUNSOIU, CĂTĂLIN TUNSOIU

Producţie & backstage SEBASTIAN PLĂMĂDEALĂ

Acest spectacol nu ar fi fost posibil fără suportul extraordinar şi dragostea 

Director VERONICA NICOLAE, Director ION DUMITRESCU

 cărora ţinem să le mulţumim public.

A demasca, demascare.

Am avut bucuria marţi 9 noiembrie, să admir pe TVR Cultural munca unor profesionişti ! Multe lucruri bune ar fi de spus despre echipa ce realizează seria "Rezistenţa prin Cultură" dar înainte de toate trebuie să amintesc că aceasta nu a apărut peste noapte ci şi-a început demersul încă de prin anii '90, odată cu excepţionalele producţii din seria "Memorialul Durerii". Noua serie confirmă că încă mai există profesionişti adevăraţi, oameni ce îşi cunosc şi îşi practică meseria cu pasiune şi dăruire.

“A demasca, demascare” un film realizat despre sistemul represiv inventat de Leonte Răutu căruia îi cade victimă şi compozitorul Mihail Andricu.  În anii 1958 – 1959, când persecuţiile politice din România ating poate cel mai intens moment, ultimii rezistenţi sunt condamnaţi la ani grei de închisoare şi acea parte a intelectualităţii care era "tolerată" de puterea comunistă este supusă unui nou mod de represiune: demascarea.

Acestă nouă producţie m-a încântat atât prin atenta documentare a subiectului cât şi prin modul de prezentare al acestei tragice mărturii. O imagine cum rar îţi este dat să mai vezi pe posturile de televiziune astăzi, semnată Sorin Chivulescu, interviuri interesante realizate într-un decor civilizat, nimic bombastic şi extravagant, ci bun gust şi simţire artistică, menite să sprijine cele prezentate de intervievat, o producţie artistică realizată cu bucuria lucrului bine făcut de o echipă ce îl are ca producător şi realizator pe Alexandru Munteanu.

Felicitări şi mult succes tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui film şi sper din toată inima să regăsim din ce în ce mai multe astfel de producţii care să mărturisească publicului larg, jertfa celor care au avut puterea să-şi afirme propriul demers continuând să lupte, într-o epocă când cei mai mulţi îşi plecau capul înfrânţi.

De pe front, nimic nou...

Să vrei să construieşti proiecte culturale independente în România acestor vremuri te apropie cumva de cei cu tendinţe sinucigaşe...De la locaţii al căror proprietari preferă să le ţină închise sau să le închirieze doar în condiţii de lux, de la echipe tehnice dotate cu echipamente de scenă care preferă să nu se mai angajeze decât în nunţi şi botezuri, de la artiştii care nu construiesc decât pentru salariul mic...dar lunar, ciupind pe ici-colo câte un ciubuc, de la tinerii care par blazaţi...mai nimeni nu mai trage să construiască în zona independentă sau underground cum era numită acum câţiva ani, zona unde se năşteau proiecte interesante ca Teatrul Act, "La Scena" sau "Green Hours".

De sponsori interesaţi de cultură nu mai amintesc căci ei erau puţini şi înainte de crash. Cultura independentă, spectacole, expoziţii, lansări, galerii, centre culturale, concerte...nimic. Cine a apucat să se urce în copac bine, cine nu...zace prin şanţuri speriat şi plin de deznădejde şi mulţi, prea mulţi cai vezi răspândiţi pe te miri ce pereţi...

Artistul român a decis să nu se ajute singur. A încercat puţin pe ici pe colo, apoi...s-a retras în te miri ce activităţi, departe de universul unde dorea să se manifeste, departe de arta şi talentul său. Şi acum stă. Stă şi aşteaptă, sa vină cineva...să facă cumva...să-i scoată căruţa din şanţ. Uitând de public, de funcţia educaţională a artelor, de înaintaşi, de profesori, de tot şi toate şi în cele mai multe cazuti şi de el însuşi...

Facilul, stand-up, hei-rup-ismul, amatorismul şi penibilul, au continuat însă ofensiva şi astăzi ne găsim toţi, artişti, public, profesor şi elev în faţa divertismentului produs de măruţi sau mândruţi...ce nici ei sărmanii nu se mai suportă...Artistul care să facă faţă acestor vremuri, care să continue să afirme, să lupte şi să creadă, este din ce în ce mai rar şi mai hăituit...

Am decis împreună cu cei cu care am pornit la drum acum vreo zece ani să nu ne lăsăm. Să continuăm să lucrăm, să afirmăm prin voinţă şi jertfă, să ne construim proiectele în care credem, să nu lăsăm garda jos chiar dacă doare şi vin veşti grele. Nu o spun ca pe o laudă ci pentru a afirma un crez, care se întâlneşte cu cei asemeni nouă chiar în aceste vremuri de pribegie. Nu este nimic nou pentru cel ce nu a părăsit lupta. Nu apar decât noi forme de ostilitate pentru cel angajat în a-şi administra talanţii şi propriul destin. Sunt oameni care continuă să înţeleagă şi să simtă. Sunt încă mulţi cei din Neamul Oamenilor care nu întreabă precum studentul la vreo particulară: "cât ?" ci "cum ?"

Cum vă putem fi de folos ? Cum vă putem ajuta ? Şi atunci descoperi că ce ieri părea un eşec, astăzi apare ca o etapă necesară construcţiei. Mulţi nu înţeleg ce spun. Aceast tip de limbaj le este complet străin şi le clipesc ochii precum găinilor scoase din coteţul puturos, către pajiştea înverzită de soare...

Sunt însă şi oameni care resimt puternic. Şi afirmă, şi continuă, şi se luptă. Sunt oameni care din două cuvinte înţeleg calea pe care te afli şi sprijină, acordă suport cu dragoste şi cu speranţă. Atât cât pot, acolo unde pot. Şi despre ei voi vorbi în curând. Nimic nu este nou pe front, suntem în faţa aceloraşi dileme, trăim toţi între "a fi sau a nu fi". Aceleaşi întrebări şi riscuri ne bântuie fiinţa, acelaşi zbucium şi chin ne ţin pe loc. De 2000 de ani...

Fotografie realizată de Ionel Onofraş

* Fotografie publicată cu menţionarea expresă că nu poate fi reprodusă, publicată sau mărită decât cu acordul autorului.

Possunt quia posse videntur.

Un salt până la Robert Musil: "Crezurile omeneşti nu sunt, probabil, decât nişte cazuri particulare ale creditului. În iubire ca şi în afaceri, în ştiinţă ca şi la săritura în lungime, trebuie să crezi înainte de a câştiga ori de a-ţi atinge ţinta; cum de n-ar fi la fel de adevărat şi-n viaţă în general ?...Când această credinţă se isprăveşte - pentru că nu mai are nici o acoperire - falimentul nu se lasă aşteptat: epocile şi imperile se prăbuşesc aidoma afacerilor când creditul lor e consumat."

Fotografii realizate de  Andreea Gruioniu

Producător: Sebastian Plămădeală

Lumină, Luptă, Libertate.

Nu cred în lucruri făcute impersonal, fără angajament şi fără determinare. Nu cred în "serviciul" în care faci doar obligat, la minimă rezistenţă şi fără tragere de inimă, nu cred în concerne şi multinaţionale cu roboţei bine dresaţi, impersonali şi reci.

Aveam vreo 14 ani, Tata pleca dăruindu-mi o chitară şi Mama făcuse rost, nu ştiu cum, de 2 bilete la "Cenaclul Flacăra al Uniunii Tineretului Comunist din România, condus de poetul Adrian Păunescu". Am folosit exact numele înscris pe afişul pe care îl păstrez de atunci. Spuneam nu ştiu cum, deoarece toate biletele se epuizau în maxim o zi de la punerea lor în vânzare, iar eu datorită Mamei aveam două, plus permisiunea de a îmi petrece noapte la "Cenaclu' "

În zadar am galopat fericit către gaşca cu care zbârniam corzile chitării prin curtea şcolii. Nici unul dintre amicii mei nu părea interesat de treaba cu "Cenaclu' ". Ba mai mult am fost sfătuit chiar să nu mă duc. Circulau, trebuie să amintesc, nişte poveşti teribile. Ba despre saci de chiloţi strânşi de prin boscheţi, ba despre miliţienii care te cafteau la primul semn de entuziasm, ba despre nişte unii care te notau în caieţel şi te trozneau la nota de "la purtare" (chestie cu caieţelul m-a urmărit toată adolescenţa, tot timpul apăreau nişte unii care citeau de pe nişte caieţele...) şi câte altele...

Dar nimic nu avea să îmi oprească încercarea de a vedea pentru prima dată pe un stadion, un spectacol de muzică şi poezie. Da, participasem la mai multe PMT-uri ale lui Florian Pittiş în Teatrul Bulandra, sau mergeam adesea la concertele rock cu "Iris" sau "Columna" lui Adrian Daminescu, roker focos la vreme aceea,  ce se organizau săptămânal la Teatrul de vară Herăstrau. Dar aici treaba părea mult mai amplă şi mai tare şi doream să văd totul cu ochii mei.

Ajuns la poarta stadionului "Republica" am fost covârşit... Mulţime mare de tineri îmbrăcaţi în jeanşi, fete zâmbitoare, o atmosferă electrizantă încă din afara stadionului. O mare ce fremăta, veselă, energică şi entuziastă, un contras izbitor faţă de gaşca mea de karatişti-chitarişti-fotbalişti din curtea Şcolii Nr. 3. La casa un anunţ mare anunţa că nu mai sunt bilete dar...oamenii stăteau la coadă. Şi coada era imensă. De ce ?...am întrebat...

"Poate vor mai pune bilete în vânzare....poate ne vede Păunescu la coadă şi ne primeşte...
Îl ştiţi pe Păunescu ???...
Nu, dar venim de departe şi când intră pe stadion îl oprim şi îi spunem că vrem să intrăm. Şi ne va lăsa !

De ce ?

Pentru că are nevoie de noi...Păunescu are nevoie de noi şi tot Cenaclul are nevoie de noi"

Toate acestea mi le-a spus o fată cu un zâmbet până la urechi, care părea tare sigură pe ea şi care iute m-a şi luat din scurt:

"Ai bilet ?

Am !

Câte ?

Două !

Bine, dă unul...sau mai bine dă-le pe amândouă cuiva care nu are şi intră cu noi !

Cu care voi ?

Cu noi aştia de aici de la coadă. O să vezi, suntem mişto ! Tu cânţi ?

Am o chitară..da..

Şi noi. Şi caiete pline de cântece. Ai caiet ?

Nu...

Ia de aici şi citeşte...!"

I-am întins un bilet din cele două pe care le aveam, amândouă chiar nu mi-a venit să le dau...deşi eram tentat şi am început să citesc de pe caietul pe care mi l-a întins. Era scris frumos şi îngrijit. Fiecare pagină un cântec, cu titlu mare, numele compozitorului şi al lui Adrian Păunescu ca autor al textelor. În dreapta sus, fiecare pagină avea un mic desen. O floare, o chitară, o tobă...

Totul mi se părea fascinant. Descoperam o lume nouă. Complet liberă, dezinhibată, deschisă şi prietenoasă dar mai ales veselă. Era un freamăt emoţionant. Nici urlete, nici înjurături, nimic agresiv. Nu tu ţigănie, nu tu "seminţe sau Kent", nu tu "guma Balonka"... Totul semăna cu ce făcea Moţu la Bulandra, însă mult, mult mai amplu şi mai grandios. Aşezaţi pe jos, în cerc, unii tineri cântau la chitară, fetele erau îmbracate în jeans strânşi pe picior şi evazaţi jos, purtând părul desfăcut şi aveau cordeluţe multicolore la gât. Se mişcau încet pe acordurile cântate de băieţii care chiar se pricepeau să cânte la chitară şi acompaniau duios, cântând "pe voci" refrenele.

Atent, hiper-atent la toate...m-am izbit de cordonul de miliţieni care erau postaţi strâns unul de altul cu mâinile în centurile gri. Erau mulţi soldaţi tineri. La fel de zâmbitori dar tăcuţi. Deloc agresivi, nici măcar...nepoliticoşi, te îndrumau către poarta principală unde un gradat încins cu porthart şi staţie rusească de emisie-recepţie din aceea tip "cărămidă" îţi cerea biletul. L-am arătat şi am trecut de el, fiind chestionat apoi de un tip în cămaşa albă cu un ecuson pe care scria "Om de Ordine" cu privire la datele de pe bilet:

"Păi, ăsta-i de tribuna întâi ! Vezi acolo scena aia mare, exact în faţa ei !"

Ptiuu ! Să cad pe spate !!! Ce de lume...!!! Era plin !! Plin !!! Jumătate de stadion plin cu oameni iar pe gazon o scenă plină de boxe negre, imense, flancate de tobe, chitări de tot felul, clape, reflectoare, mixere şi scaune pliante. În spatele scenei un autocar albastru Setra şi un microbuz Mercedes Iran-National, ambele inscripţionate şi pline de afişe colorate galben şi portocaliu cu "Cenaclul Flacăra", iar eu aveam locul la maxim 10 metri de toată....chestia asta !

Am regăsit-o după un timp în mulţime şi pe fata zâmbitoare, care mi-a făcut cu mâna. Eu i-am arătat caietul şi ea a venit către mine...

Ai intrat ?

După cum vezi !

Cum ?

Ţi-am spus...Ne-a văzut la intrare şi ne-a dat bilete. Îţi place caietul ?

Da !!!

Păstrează-l ! Îmi face plăcere să ţi-l dăruiesc! Dacă vrei vino cu noi, avem locuri sus dar de aici se va vedea totul mult mai bine...saaauu poţi să apari mai târziu !

Se poate ?

Da ! Eşti liber să faci ce vrei...Nu e ca la teatru, aici eşti la Cenaclu ! Te aştept cu plăcere."

"Te aş-te-pt  cu  plă-ce-reee..."

Mi-au clămpănit urechile ca la elefanţi, faţa mi-a luat foc şi zăceam ucis iremediabil, privind ca viţelul la poarta nouă cum fata urcă scările prin marea de oameni...Aşa am rămas cam 15 ore pe stadion...

Zguduit din micile mele temelii, emoţionat, stors de lacrimi ca apoi să zbier în gura mare cu mâinile fluturând prin aer, dansând pe refrene ritmate, marcat de poezie, muzică, Artişti, spectacol şi respirând cu adevărat pentru prima dată în viaţă. De atunci mă străduiesc să nu pierd aceea energie vie, acel şuvoi de vibraţii şi trăire liberă câştigat la prima înfăţişare, dintr-un lung şir de întâlniri cu mine însumi.

Rămas bun Adrian Păunescu.

"Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei

Păziţi-vă şi inima, şi gândul..."

Adrian Păunescu

 fotografie preluată de aici

Postul gol.

Pe marele front al culturii româneşti a rămas un uriaş post gol...

IN MEMORIAM

 ADRIAN PĂUNESCU

1943 Bălţi - 2010 Bucureşti

Singur printre lupi.

Singur printre lupi,

Îţi strig de pe drum...

Dar nu mă mai poţi auzii...

Ca ei sa poată zâmbi,

Unul dintre noi moare...

Ca ei sa poată dansa,

Unul dintre noi se stinge...

Ridică-te,

Veşti tragice au mai fost,

Nu poţi pleca acum...

Cântecul s-ar stinge precum,

Ziua-n crucea nopţii...

Luptă, te rog,

Întoarce-te, Adrian Păunescu...

Fotografie realizată de Andrei Păunescu

Doamnelor, domnilor, poftiţi în Salon.

Râdem, glumim, însă nu părăsim incinta...Parafrazând: facem ce facem, dar ne întoarcem în "Salonul nr. 6" al lui A.P. Cehov, cu ajutorul talentaţilor actori: Dana Nedelcu, Andreea Runceanu, Daniel Tudor, Cătălin Stelian şi Adrian Drăgănescu un spectacol emoţionant în regia lui Adrian Berinde, vă aşteaptă Duminică - 7 noiembrie la Clubul Prometheus din Bucureşti, începând cu orele 19,45.

Mai multe amănunte, cronici sau fotografii puteţi găsi şi aici.

Spectator - profesionistul de teatru Ileana Lucaciu.

Un profesionist rămâne un profesionist indiferent de modă, curente sau...celebritate. Este şi cazul criticului şi omului de teatru Ileana Lucaciu, care continuă o activitate remarcabilă de fin observator al fenomenului artistic românesc.

Veţi găsi pe blogul domniei sale, pe care mă bucur să îl urmăresc cu interes, pe lângă critică teatrală realizată atent, documentat şi radiografii ale tinerei generaţii de prestatori scoşi pe banda facultăţiilor private, premiaţi şi distribuiţi prin diverse festivaluri şi concursuri. Sunt multe lucruri interesante de citit în acel spaţiu, care cred că contribuie substanţial la îmbogăţirea mijloacelor şi a pregătirii specifice necesare unui actor. Semnalez de asemenea şi atenţia acordată actorilor care s-au apucat de regie în încercări de a construi spectacole, în teatrele de stat.

Deşi ca actor al Teatrului Naţional nu am beneficiat de multe critici favorabile din partea doamnei Lucaciu, vreau să remarc devotamentul faţă de Arta Actorului, pasiunea şi dragostea pentru un fel de a vedea Arta Dramatică din România al unui profesionist, unul dintre puţinii care continuă să funcţioneze independent şi integru, cu  aplomb şi dăruire pentru artele spectacolului.

Iată câteva consideraţii generale ale doamnei Ileana Lucaciu despre noul val de actori prezenţi în "Gala Tânărului Actor 2010" pe care le consider obiective şi de care ne-am lovit şi noi în diverse colaborări pe care le-am iniţiat, în special în ultimii doi ani, cu tineri studenţi sau absolvenţi de Facultăţi de Teatru (de stat sau private) în proiectele companiei de producţii artistice V.S.U.

"Pregătirea profesională prin cizelarea aptitudinilor pe care le dețin este deficitară. Nu mai avem profesori de actorie la universitățile numeroase întâlnite în orașe mici și capitale de județ. Aceste persoane care predau actoria pot fi doctori cu pretenții de pedagogi, dar majoritatea lor sunt lipsiți de o elementară practică pe o scenă. Sunt … felceri ! Unii dintre acești “pedagogi” se mai vor și regizori de ocazie, experimentează regia pe studenții lor și uită de necesitatea evidențierii celor ce fac primii pași în teatru.

Școlarizarea artistică merită o dezbatere publică amplă, iar gala nu avea drept scop această temă spinoasă. Dar…pregătirea tehnică a concurenților – dicție, impostație vocală, frazare -, mișcarea scenică și susținerea de relații interactive cu spectatorii, au lăsat de dorit la majoritatea absolvenților. De asemenea, pregătirea lor culturală, evidentă și în alegerea discutabilă a textelor, s-a dovedit șubredă"

IIeana Lucaciu

O redută în calea uitării

A spune, de mâine devin intelectual, nu este totuna cu a porni către mall să îţi mai cumperi un rând de haine roz. Că ne-ar sta mult mai bine să promovăm valorile culturale decât să ciordim logo-uri pentru "brand-ul de ţară" (ce o mai fi şi aia), o ştie toată lumea. De ce nu se aplică, rămâne un mister...

Continui, naiv, să vorbesc despre maeştri, într-o luptă total inegală şi dezarmantă, cu prostul gust ridicat la rang de religie. Sunt câteva nume pe care dacă le pronunţi în afara teritoriului românesc, oamenii tresar. Devin atenţi şi observi imediat că atitudinea lor se schimbă în mod plăcut. Unul dintre aceste nume este şi cel al olteanului Ioan Negulescu, redevenit Jean Negulesco, artistul ce a realizat peste 50 de filme la Hollywood.  

Vei găsi date biografice şi mărturii despre singurul regizor român nominalizat la Premile Oscar, artistul ce a colaborat cu Marilyn Monroe, Betty Grable, Sophia Loren sau Lauren Bacall, dacă vei fi curios să cercetezi dincolo de bruiajul informaţional ce s-a aplicat pe cultura românească.

Semnalez nu doar cartea "Drum printre stele" de Jean Negulescu apărută la Editura Meridiane în anul 1989, dar şi dramatica poveste a unui destin remarcabil, administrat dezastruos de guvernări total străine de nevoile şi destinul acestui neam. Când vei trece prin Craiova natală a acestui artist, nu te vor întâmpina decât luptele de stradă dintre clanurile ce stăpânesc oraşul. 

În zadar vei căuta casa memorială Jean Negulescu. A fost vândută de primăria oraşului. 

În zadar vei căuta cinematograful Jean Negulescu. A fost scos la închiriere... 

Cultura românească, intelectualitatea şi oamenii de spirit, mulţi, puţini, câţi ne-a dăruit Dumnezeu ca neam, sunt la fel ca acum 50 de ani, primele pe ordinul de distrugere al ocupantului. Nimic nu a înspăimântat mai mult, decât ofiţerul demn şi curajos ce îşi conducea plutonul către întâlnirea cu destinul. Odată eliminat, oastea s-a risipit şi s-a împărţit...

Jean Negulescu – “Drum printre stele” - o poveste cum nu vei mai întâlni prea curând.

 

©Victor Vurtejanu

actoru.ro

facebook.com/victor.vurtejanu.oficial