31 aug. 2010

Fuji, vulturii şi amicul la Mogoşoaia.


Vulturii se vor retrage
În nevăzut

Şi tăria vederii
Se va preface-n amurg.


La Mogoşoaia încercând să scot câte ceva din groapa de gunoi ce a fost cândva un frumos palat construit în stil brâncovenesc, am descoperit o măgărie. Setările pentru diafragmă şi timp de expunere ale camerei mele Fuji S 9000 cumpărate cu încredere şi bani grei de la amicul I.D. director de imagine şi om din branşă altfel, nu se pot regla manual. În zadar au încercat să îi dea de cap cei de la F64 sau alţi meseriaşi...camera este stricată! Oare de aceea "sfatul" lui a fost să folosesc camera doar pe setările automate ? Greşeala este numai a mea. Am crezut în cuvântul lui...acum trag ponoasele...(dar tot am prins micul uliu ce adulmeca strâvurile din lac :))), nu ? )

30 aug. 2010

Strunga.


Dacă până la ea mai merge cum mai merge, dincolo de uşa din imagine totul (re)devine clar şi simplu...Din fier masiv, grea şi armată contra incendiului o deschizi destul de greu. Aproape că te laşi pe ea ca să o poţi mişca. Apoi te împinge încet de la spate dacă cumva uiţi să îi treci pragul. O trage de sus un amortizor silenţios.

Dincolo de ea te întâmpină întunericul străpuns doar de lumina unui bec albastru şi...mirosul acela...Un bărbat cu părul grizonat după ce te priveşte fix în ochi, îţi face, indiferent de zi, oră, funcţie şi statut social, semn să nu vorbeşti. Surâzând complice, te conduce apoi către arlechinul de unde începe scena din Sala Mare !

Aşa arată intrarea în "groapa cu lei" a Teatrului Naţional Bucureşti.

29 aug. 2010

Valea Plopului.


Există în ţărişoara asta călcată de toate sălbăticiunile lumii, locuri excepţionale. Nu atât din punct de vedere spiritual sau pitoresc. Deşi locul de care povestesc acum are şi aceste date, el mi se pare remarcabil dintr-o altă perspectivă.

Poate şi pentru că eu nu caut minuni. Nu caut excepţionalul cu orice preţ, ba dimpotrivă. Sunt cucerit de locurile şi de oamenii care îşi construiesc şi îşi parcurg propria poveste, visul lor excepţional, cu pace şi cu liniştea firească a celui ce crede. Nădăjduind, aceştia ajung şi rămân în Dragoste. Aşa l-am cunoscut pe Nicu Ţifrea în munţii din Bocşa Română, pe Riky Swerie la cabana Negoiul din creasta Făgăraşilor, aşa pot povesti acum şi de Valea Plopului, căci şi ea există acum datorită unui astfel de luptător.

Este un sat amărât. "Uliţe din Valea Screzii şi a Plopului" aşa cum descrie acele locuri cel ce le-a scos la lumină. Necunoscut până deunăzi de cei ce fac pelerinaje profesioniste şi caută "excepţionalul", minunea ce le întăreşte Credinţa, satul ăsta mic cu câteva familii de români săraci, are acum peste 26 de biserici. Toate funcţionale şi în care slujeşte un singur om, ultramediatizatul părinte Tănase.

Acest creştin ce astăzi beneficiază de atenţia fundaţiilor "ultra-creştine" (vezi cetele de yoghini ce tropăie între Prislop şi Sarmisegetuza) sprijin, fonduri şi programe sociale întocmite la Bruxelles, acest luptător stoic şi demn era cândva un popă de ţară sărac, hulit şi hăitut de Miliţie. Hulit în primul rând de ai lui. De Patriarhia ce acum trimite care de televiziune în sat şi care intuind capitalul excepţional de imagine ce îl poate încasa, a oprit maşinăria infernală de calomniere, intimidare şi marginalizare pe care o centrează din păcate de multe ori pe oamenii care acţionează simplu, firesc cu Credinţă şi cu Dragoste.

A fost apoi hulit şi agresat de cei cărora le-a salvat copii. A fost judecat şi împiedicat de cei ce îl tolerau totuşi - cadrele didactice, asistenţii sociali, apoi de oficialităţiile imobile afundate în rutina birocratică ce au simţit primejdia de acorda suport acestui om..."altfel"... Peste toate şi peste toţi părintele Nicolae a reuşit să treacă şi să îi supună cu fapta. De un pragmatism dublat de o dăruire şi de o aplicare la sânge a "manualului", părintele a spus un nu categoric păcatului uciderii.

Aşa au rămas în viaţă alături de cei două sute şi ceva de oameni ce locuiesc acum în căsuţele ridicate de părinte în lupta sa începută în anul 1994 împotriva avortului, câteva zeci de copii. Aşa s-a ridicat şi biserica-monument în memoria celor 17 milioane de copii morţi prin avort de la Revoluţie încoace, aşa există casele de copii, cele 26 de biserici, staulul, brutăria, tipografiile, dispensarul medical, aşa ar putea renaşte într-o bună zi şi România.

Pornind de la visul unui singur luptător de a o scoate la lumină. Cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Căci România nu are nevoie de ajutor foarte mult ci de puţină, foarte puţină Dragoste.

28 aug. 2010

Cântec de dincolo (part. 2)



Albumul complet îl puteţi viziona aici.

Cântec de dincolo.


Rămăsesem atârnat prea mult timp. Rând pe rând toţi sau ridicat şi au rupt o bucată din mine, apoi au plecat...

- Mi s-a rostogolit lumea, îţi spuneam. Dar nu mă auzeai. Doar vântul îmi şoptea: "Acum ai învăţat să zbori ! Tu eşti menestrelul".

Şi atunci, am reînceput sa cânt...

"CÂNTEC DE DINCOLO"
un album fotografic realizat de Andreea Gruioniu, Sebastian Plămădeală şi Victor Vurtejanu

27 aug. 2010

Despre silă.


După ce de am alergat disperat prin oraşul îngheţat cu un puhoi de acte pe 24 decembrie când tot românul se trage pe lângă foc şi se bucură de Ajunul Crăciunului, la monstrul birocratic numit "Registrul Comerţului" dorind să rămân în legalitate cu mica mea firmă de producţii artistice independente, acum lovit din toate părţile de noua zeciuală pe Drepturile de Autor, mare lucru nu mai reuşesc să înţeleg din noua ordine fiscală...

În afara unor noi umilinţe şi a altor biruri jecmănitoare, soluţii concrete de a reuşi să ne ridicăm din pumni, aceşti "specialişti" în economie, aceşti "strategi" ce te târâie la ghişee supraaglomerate conduse de funcţionari corupţi şi isterici, nu sunt capabili să producă. Iar aşa zisa societate civilă continuă umilă să le facă voia. Îmi e silă...

26 aug. 2010

Răzbunarea stelelor.

Pentru că râd la greu de când o privesc şi nu să pot uita de toţi "ingineraşii de sunet" cu aerele lor americăneşti şi cănile de cafea din studiourile audio contemporane, care mi-au mâncat efectiv zilele...

25 aug. 2010

"Corabia" un poem de Matei Vişniec.


"Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun

Dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă, iat-o...

Dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă, ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hmm...nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur.

Dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o..."

 pictură de Ivan Constantinovici Aivazovsky

23 aug. 2010

Pentru Gore, Balou, Morsanu', Pelie şi Mamaleone de "23 August".


Toată mascadrada lor şi toată nebunia aceea ipocrită avea să lase urme serioase şi asupra noastră. Numai că atunci nu ne păsa. Eram cumplit de tineri şi de naivi. Nu avea efect nici una dintre ameninţări. De fapt la ameninţări devenisem imuni. Peste tot numai ameninţări. Tot sistemul funcţiona pe ameninţare, pe: "Bă tu ştii cine sunt eu ?" Chestie care a ajuns să ne lase reci, ba chiar să nască poante teribile în grup.

De la familie până la profesori, de la vânzătoarea de pâine până la portarul de cinema toţi muşcau din tine. Acasă ne ameninţau pe toţi cu: "Nu te mai uiţi la televizor !" (ceea ce era o binecuvântare) sau "nu mai ai voie la munte !" (ceea ce nu mai era posibil pentru că eram deja cuprinşi de microbul ascensiunilor). La şcoală cu "scăderea notei la purtare", "te tundem"...şi alte inepţii menite să ne aducă pe linia de plutire în marea turmă.

Din nefericire pentru ei le aflasem punctele slabe şi îi doboram ca pe spice de fiecare dată. Ştiam că suntem talentaţi, ştiam că tot ce ne înconjura era o mare minciună şi le speculam slăbiciunile. Incapabili să lupte, fricoşi şi lipsiţi de credinţă, cei maturi vroiau doar să parvină. Rapid, oricum şi oriunde ! Pentru asta erau gata să facă cele mai ciudate gesturi...

De exemplu, după ce ne ameninţau cu exmatricularea din liceu (unde intrasem în baza unui examen recunoscut) dacă nu participam la tabăra de pregătire pentru spectacolele omagiale de pe stadioane de fiecare "23 August", responsabilii cu "îmblânzirea" jucau pocher cu noi toată noaptea, pe coridoarele căminului de nefamilişti din "Regie" unde eram obligaţi să stăm. Împreună pufăiam "Mărăşeşti" şi sorbeam coniac puturos din borcane de fasole cu costiţă, transformate în pahare... Jumătate beţi-jumatate lei, ne asasineau apoi cu bancuri răsuflate cu "Nea Nicu' şi cu Leana".

Secretarii ăştia de U.T.C. / P.C.R. însărcinaţi cu domolirea lui "Gore", "Balou", "Morsanu", "Pelie", "Mamaleone", "Boja", "Chiştoc", "Blondu", "Ovi" şi atâţia alţii ca noi, eşuau cel mai rapid. Uşor analfabeţi, leneşi şi ipocriţi, nu ţineau nici la băutură, nici la provocările noastre necontenite. Cădeau cu capul pe umărul vreunui fricos care conştiincios nota fiecare faptă reprobabilă a noastră. În scurt timp însă sărmanul luat la şuturi şi de noi şi de activist, mânca fiecare foaie din caietul de turnător, jurându-ne răzbunare cruntă. Unii nu ne-au iertat nici astăzi. Ce să faci...trebuiau să pape, nu...? Că doar nu era să ne lăsăm noi "simpaticul" politruc pe mâna jigodiilor de la inspectorat. În fond...omul băuse din acelaşi borcan cu noi şi mâncase aceiaşi pâine amară...

Mai greu, dar nu imposibil era cu securiştii de la "Inspectorat", "Sector", "Capitală" etc.. Ăştia atacau dezlănţuiţi. La ei totul era extrem de serios şi de personal. Un rictus, o privire într-o parte sau un oftat era rapid interpretat ca duşmănos şi taxat la greu. Pe ăştia îi potoleam cu turma. Adică ne piteam în turmă şi îi pocneam cu vreun premiu pe la "Cântarea României", pe la "Olimpiada de Matematică sau Franceză", pe la "Concursul de Înot" sau "Cupa liceelor la Baschet". Li se strepezea gura când trebuiau să ne laude în faţa colectivului aşa cum le cerea dogma. Căci în colectiv se trăiau mai toate pe atunci. Dar noi ne aflasem propria lege şi de ei nu ne mai era frică, încă de pe atunci...

Voi mai mai povesti despre cei care mai târziu aici în Bucureşti devenind soldaţi au participat în războiul de guerilă din 1989, sau mai târziu au deschis şi au susţinut împreună cu toţi cei asemeni lor, ce unii aveau să numească "Fenomenul Piaţa Universităţii". Pentru ei şi pentru mine cel de atunci, păstrez un loc numai de mine ştiut în cel ce sunt astăzi şi poate pentru că până acum,

încă nu ne-au învins...!

22 aug. 2010

Make love not war...


Da, acum ştim ce ne aşteaptă.

Dincolo de soft-urile ce te găjbesc dacă foloseşti cuvinte "martor" imprimate în memoria maşinăriilor IT. Dincolo de plutonierul ce te interpretează rapid ca fiind "pericol la Siguranţa Naţională". Dincolo de cenzura tip "Facebook". Dincolo de info-urile ce le culeg sârguincioşi de pe toate cardurile tip "Brico, Metro, Angst, BCR" sau mai ştiu eu ce..."boutique", ce îţi vinde otravă pe post de hrană...

De ce ştim...?

Pentru că am copiat toată lada de gunoi a imperiului. Ne-am falsificat istoria, ne-am ucis bătrânii, mai nou şi pruncii, am adus impostura la grad de virtute şi toate cele ce le-am întreprins în numele "dezvoltării". Iar biata conştiinţa nu...poate duce. Creierul aplică mecanismul de protecţie şi
specia se modifică. Apar "energeticii", "misticii", "para"...Tot salonul de suferinzi este lăsat liber şi are drept de vot !

De aceea există, pentru puţini, exerciţiul descărcatului, al eliberării. Numit în creştinism spovedanie, el este un adevărat reazem al sărmanei noastre conştiinţe schioape...
Dar şi pe acesta ne-au învăţat să îl cumpărăm. E mai uşor...mai comod. Ordonând pictorului să îl eternizeze în pronaosul unui amărât prea leneş ca să rămână un ţăran cinstit şi mândru, sponsorul îşi cumpără liniştea.

Cititorul de rugăciuni, din cărţi pe care le urăşte pentru că îi vorbesc de dragoste, întinde mândru nevoie-mare, mâna la sărutat, blagoslovind complice sponsorul cel darnic dar alungând pe amărâtul înfricoşat, ce înţelege încă să lupte cinstit.

Da, ştim de pe acum ce ne-aţi pregătit ! Presimţim undeva cum vor sări staţi de metrou în aer, cum ostatecii vor face infarct pe podelele reci, cum micuţa crainică isterică va da legătura "Andreei", care cu profesionalismul şlefuit atent în cei 20 de ani de "încălzire" îşi va încasa cecul gras, stors din lacrimile "gros-planului" surpins de camera video...tot mai compactă, tot mai performantă şi curând...inutilă. Pentru că viitorul înseamnă de pe acum zgarda electronică, numită cândva "telefon" pe care păcăliciul leneş îl cumpără cu bani grei...

Da, simţim tot mai prezent toată "grija" ce sistemul o poartă omului simplu, cetăţeanului cum ne numeau pe vremuri...Şi care este mai grea decât tot "Războiul de Independenţă" în care te tăiau pe viu cu un căluş în gură pe post de anestezic. Este mai apăsătoare decât "Marea Revoluţie din Octombrie" sau tezele cizmarului ce te ţinaeu grijuliu departe de teve-ul color, "Cola la dozator" şi "Rigla lui Spearmint"...

Pământul este condus acum de generaţia "hippies". A celor ce în anii '70 strigau îmbujoraţi de cânepă: "Make Love Not War", nu ? Ei sunt cei ce scriau piese ca "Imagine" şi tot ei sunt cei care îl aruncau pe Hendrix la gunoi, uzat şi falit, cu 50 $ în buzunar, la numai 28 de ani, după ce îl veneraseră ca pe zeu...

Trăim din plin după îngheţul siberian venit călare pe T-34, visul american născut în garajul din "Silicon Valley"! Laşitatea de a ne construi propria poveste nu s-a născut din cauză că suntem prea mici, nici pentru că suntem prea puţini. Ci pentru că suntem leneşi. Întârziem mereu la întâlnirea cu destinul şi atunci, de frică, ne sinucidem...

19 aug. 2010

Până când ?


În zori, mi-am luat camera şi am fost în locul în care cei cinci prunci au murit nebotezaţi şi fără lumânare, arşi de vii în crematoriul pasivităţii noastre...

Dumnezeu să ne ierte.

17 aug. 2010

Fordul.


Superbul Ford Roadster - model 1928 ce vă stă la dispoziţie prin amabilitatea domnului Mihai Dumitrescu.

Odată cu cooptare lui "Michel" alături de fiul său, domnul Călin Dumitrescu, vechi amic şi colaborator de nădejde, echipa V.S.U. este pregătită să vă ofere încă din această toamnă, servicii de calitate pentru orice eveniment, lansare sau producţii artistice aveţi nevoie.

15 aug. 2010

Pentru...ăia mici.

Totul pluteşte în jur. Căldura stinge orice urmă de acţiune. Orice iniţiativă moare în faşă. Creierul nu mai cere decât linişte şi răcoare. Şi orice poţi căpăta în oraşul gri, numai acestea două nu. E zi de sărbătoare astăzi, praznicul "Adormiri Maicii Domnului"

"După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toţi, s-a culcat pe pat şi-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut. A făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere, şi i-a umplut şi pe dânşii de binecuvântarea ei. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul."

Deşi ar trebui să ne limpezească inimile şi să ne aducă aminte de Dragoste, de cât de repede vom călători din această lume; în oraşul gri ţiganii te zdrobesc cu mii de watt, pe jumătate goi şi gata de un alt bairam regesc. Abonaţii la popularitate îşi manifestă credinţa dărâmând mănăstirile. În zeci de show-uri de efect rup gardurile instalate cu tenacitate de sărmana Jandarmerie, care încinsă în bocanci blesteamă şi bate sârguincioasă la credinciosul care îi leşină în braţe după ce şi-a încheiat numărul în faţa camerelor de luat vederi, instalate de cu seară de cele trei televiziuni angajate în mediatizarea dezastrului general.

Terminând cu succes "Operaţiunea Inundaţii - 2010" întreaga Moldovă blochează conştiincioasă singura autostradă către litoral, dornică de a cheltui câte ceva din ajutoarele primite pentru ridicarea de adăposturi noi. Pare un fel de ritual asiatic tot circul ăsta, un fel de "biruinţă asupra morţii" această isterie de a arunca 1,5 euro pe o pâine în "market-urile" văruite cu bidineaua de fostul pescar dobrogean preschimbat peste noapte în manager cu studii internaţionale la..."F.F." !!!

Şi le-a ieşit şi anul ăsta ! E drept nu atât de vârtos ca în vremea ciobanului ce le construia case în celebrul troc creştinesc: "Îţi dau - îmi dai sau...îţi iau" că...deh.."e criză". Şi dacă e criză... "dacă nu curge, pică" ! Aşa că hai la marea cheltuială că altfel ne-o iau alţii înainte ! Oriunde, oricum, orice, numai contează ! Avem nevoie de o vacanţă după atâtea necazuri, nu?

Nu contează că acum o lună pensionarii leşinau sub bastoanele aceleiaşi conştiincioase Jandarmeii în faţa guvernului. Nu contează că liderii sindicali acopereau tot spaţiul de emisie al TV-urilor, loviţi isteric de damblaua lui: "De ce ne luaţi peeeensiiile ??? De ce ne tăiaţi salariile, criminaliloooor ??? "

Nu, nimic nu mai contează în această uriaşă ipocrizie românească. "Ei şi ce dacă...? Aaaa...??? Mai dă-i în măsa pe toţi dacă nu le convine, asta e...! Eu pe aici am drum !"


Mai intrăm matoi cu maşina pe un circuit sportiv şi scoatem câţiva din circulaţie. Mai facem un partid şi le promitem idioţilor...20.000 de euro !!! Mai un ski-jet în moacă, mai o aroganţă şi gata ! "Prindem tată toamna, scoatem vinişoru', frigem o păstrămuţăăă...şi iar bairamuuuu' c
ă vine toamna şi ne întoarcem frateee' acasă !" La Spania, Italia sau la mama dracu' ! Oriunde...! "Că doar nu o să stau fratee în căcatul ăla plin de idioţi!"

E cald. Foarte cald. Totul pluteşte de atât căldura. Sar siguranţele de la supraîncărcarea reţelelor de tensiune, căci nea' Nicu nu s-a gândit la aere condiţionate, 4 televizoare şi două calculatoare pe cap de românaş. Şi de aia a pus sârme subţiri. Făcea economie. Dar nu e bai că l-au răzbunat amicii. Acum avem doar 37 de miliarde de euro datorie la F.N.I. Ne-au servit facturile la fel de zâmbitori şi de calmi cum ne-au întins şi cursa...

Este cald...foarte cald. Mă apuc să-mi compun ofertele, să îmi public CV-urile, să îmi caut comenzi, căci între timp va trebui să răspund amicilor de pe plajă, care conectaţi la "mess" şi amintiri, se plictisesc lângă grătarul plin, la o "Cuba Libre" sorbit între două cumpărături şi o...tiribombă măcar. Pentru ăia mici...

14 aug. 2010

Maestrul de Ceremonii.

Se împlinesc cinci ani de când am creeat şi îţi oferim cu succes un concept propriu pentru petreceri şi evenimente private intitulat:


"Maestrul de Ceremonii"

De la muzică live sau Disk Jokey, ring de dans, scenă, instalaţii de sunet şi lumini, focuri de artificii, efecte speciale, maşini de epocă, până la fotografii şi filmări, echipa V.S.U. îţi asigură tot suportul tehnic şi artistic necesar unei experienţe distinse ce va spune lumii inconfundabila ta poveste !

12 aug. 2010

Producţiile Vurtejanu.


Am considerat necesar să prezint câteva producţii realizate de compania "VURTEJANU STAGE UNIT" celor interesaţi. De aceea am căutat să construim o platformă web unde să putem dezvolta atât prezentarea serviciilor noastre cât şi un portofoliu de activitate.

Până acum am reuşit să grupăm câteva producţii doar pe un blog destul de limitat ca spaţiu şi soluţii de design, dar care vă poate face o părere despre activitatea acestei companii.

Producţiile V.S.U. sunt realizate de oameni talentaţi, extrem de pasionaţi de zona Artei Spectacolului şi nu în ultimul rând dornici de evoluţie şi perfecţionare. Aceasta a făcut să ne întâlnim şi să muncim împreună cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste !

Vă invit şi pe voi să cunoaşteţi o parte din activitatea echipei "VURTEJANU STAGE UNIT " accesând de acum adresa:

11 aug. 2010

De ziua Tatei.


El mi-a lăsat mersul desculţ
Şi-o jumătate de vioară.
O purtam pe umăr,
Acolo unde se poartă zborul,
Dimineaţa o umpleam cu lumină.

El mi-a arătat peştii
Care cred că lumea are pereţii înalţi,
Vopsiţi în albastru,
Şi pe limba lor, mi-a explicat adâncul.

Mi-a mai spus că soarele nu are zăbrele,
Cum cred canarii, iar întunericul are în piept
Gloanţe de lumină.

Îmi las pantofii murdari de cuvinte
La uşă,
Când intru-n camera Tatei.

Deşi departe dar sangvin mereu cu mine, Tata astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere

La Mulţi, mulţi ani Tată !

10 aug. 2010

Bucuria de a te simţi înţeles.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună.

Atunci când te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine ? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine ? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt ? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi până acum, eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gândeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezând că aşa va reuşi să nască un „artist” !

Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce ? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Tineri talentaţi - Andreea

M-am întâlnit datorită lui Sebastian, acum student UNATC - secţia Multimedia - cu domnişoara Andreea Gruioniu, tânără studentă - secţia Imagine - a aceleiaşi Universităţi din Bucureşti.

Pe lângă o prezenţă agreabilă am descoperit cu ocazia celor două proiecte în care am colaborat deja, un om pasionat, talentat, atent şi nu în ultimul rând plin de umor.

9 aug. 2010

Amantul plecat pe drumuri.


"Acum când lumea şi-a ieşit din ţâţâni" e nevoie de povestitorul ce repune la locul lor marile valori şi semnificaţii ale omului adus în lumina reflectoarelor. Dacă l-aţi fi auzit pe George Banu povestind, cu căldură şi iubire, despre teatru, despre actori, despre artă şi viaţă, aţi regreta, fără doar şi poate, cum regret şi eu, că nu vorbeşte mai des.

Când îl asculţi, vezi spectacolele pe care le-a văzut. George Banu iubeşte teatrul cu patimă, a colindat marile festivaluri, a privit dincolo de scenă, dincolo de replici. Cu fiecare dintre cărţile sale îşi apropie cititorii, studenţii, actorii de magia şi încărcătura enormă de poveste din arta spectacolului. Într-o lume în care totul pare să pună omul în paranteze, el aşază omul şi povestea destinului lui în prim-planul scenei.

„Toată lumea joacă un rol pe scena lumii şi al meu e acela de a fi trist", spune neguţătorul din Veneţia, Antonio, naivul prieten care scapă cu viaţă graţie unui miracol de inteligenţă şi dragoste. Şi eu, de asemenea, n-am încetat să alternez o speranţă cu o decepţie. Aşteptarea mă defineşte şi Fata Morgana mă atrage mereu altundeva. M-am epuizat căutând teatrul peste tot, când găsindu-l, când pierzându-l din nou. Fără a putea vreodată să-l localizez definitiv. Eu sunt amantul plecat pe drumuri... Teatrul este pentru mine o tentativă de a trăi viaţa pe care n-o trăiesc.

Un interviu excepţional acordat de domnul George Banu pentru ziarul "Cotidianul" pe care îl puteţi găsi integral aici

7 aug. 2010

Mulţumesc dom' profesor !

Patru sute de oameni ! Adunaţi toţi într-un suflet pentru un Artist, asta nu este puţin lucru ! Sunt bucuros căci la chemarea de a constitui "GRUPUL DEM" iată că au răspuns peste 400 de oameni !

Şi tot cald este şi tot sărăci şi singuri trebuie să ne descurcăm, dar şi acum ca şi atunci continui să spun:


Muţumesc dom' profesor !

4 aug. 2010

Tatra forever.

Pentru că am avut puţin timp liber, am reuşit să dau peste câteva imagini de la filmările pentru Tatra. Îi mulţumesc în continuare lui Vlasti şi lui Sebastian Plămădeală pentru ajutor şi suport pentru realizarea acestor imagini şi postarea spoturilor video.

Marian Crişan V.Vurtejanu şi...dom' şofer
(de la stg. la dr.)

Pauză de filmare cu emoţii de frânare şi tangaj spre aparat.

Tropăind cu Tatra prin Carpaţi.
Deasupra Dihamului cu căţel şi purcel dar mai ales cu o
panoramă excepţională a masivului Bucegi

Tudor Pojoni, V.Vurtejanu şi dom' Loreto şeful de la Tatra România
(de la stg la dr.)

3 aug. 2010

Tatra in my heart.

Filmări pentru un spot video dedicat celebrele camioane "Tatra". Am urcat în munţii Bucegi, undeva mai sus de cabana Diham împreună cu o echipă excelentă, coordonată elgant de Vlasti Milanovici.

Regizor
Marian Crişan (Palme' d'Or - 2008 cu filmul Megatron) director de imagine, amicul Tudor Mircea împreună cu care am lucrat la "Milionari de weekend" şi cândva la defuncta casa "Atlantis Film", producător aici a fost RovaFilm .

O zi superbă pe munte şi o noapte lungă prin Râşnov, un camion extrem de puternic pe care am avut ocazia să îl conduc coborând şi urcând locuri minunate între Diham şi Mălăieşti, una peste alta o experienţă faină.



Dintre cele două, vouă care vă place ?

1 aug. 2010

Premianţii.


Pentru că în ultima vreme am fost ocupat cu rezolvarea unor probleme privind activitatea companiei V.S.U. (acte, facturi, contabilitate, depuneri de bilanţ, NIR-uri, registru de casă, chitanţe, deconturi, jigodile din Administraţia Finaciară a sect. 1, sau cele din Registrul Comerţului) şi ...multe, prea multe alte porcărele ce mi-au ocupat fiinţa excesiv de mult timp, nu am mai avut timpul şi energia de a mai construi proiecte şi de a le duce la capăt aşa cum îmi place şi înţeleg să fac. Iar timpul trece încet, ticăind ca o bombă bine reglată.

Sunt câteva luni bune de când nu am mai urcat pe scenă. Aşa că m-am decis că este timpul să încep un nou proiect. Am căutat parteneri, am scormonit prin teatre, prin facultăţile de specialitate, am postat anunţuri...în fine am făcut exact ce trebuie făcut când îţi doreşti să ridici un astfel de proiect şi nu ai pe nimeni să te ţină în braţe.

Răspunsul celor pe care îi credeam gata de luptă şi dornici să construim un spectacol nou, este exact cel pe care îl resimţi şi tu. Fie că e vorba de amărâtele "filme" premiate pe la festivaluri celebre, care mai de care mai pompoase dar de la care pleci rapid din sală dacă vreodată ai folosit o carte altfel decât ca să îţi faci vânt cu ea, fie că e vorba de actualele spectacole de teatru în care te rogi să se întâmple ceva, cât de mic sau cât de cât viu...numai să nu te ia somnul...

Parte din foştii colegi sunt fie atât de dezamăgiţi şi departe de profesie fie peste de măsură de obosiţi, epuizaţi şi dornici doar de salariu şi de plaje însorite. Luptătorii au obosit sau reprofilându-se în diverse "job-uri" - altfel slujbe degradante şi umilitoare - trăiesc doar din amintiri visând din când în când pe "la o bere" la zilele glorioase. Tinerii actori au copiat rapid lecţia de "atitudine" asumând rapid doar zgura şi mâlul, ce şi ele, din păcate, fac parte din profesie, ridicând toată nefericirea aceasta la grad de virtute. Şi aşa vor păşi pe mai departe...

Am construit împreună cu colaboratorii V.S.U. în perioada aceasta proiecte atractive, spectacole vii, cu soluţii ingenioase beneficind de scenotehnică şi lumini (am povestit aici de lecţile de light-design susţinute de profesionişti pe care le-am parcurs cu bucurie şi interes) cu decor şi soluţii de deplasare rapidă. Am găsit chiar şi sponsori, oameni ce înţeleg necesitatea susţinerii de proiecte culturale independente, parteneri serioşi ce construiesc iniţiative coerente. Cei care au dezertat au fost din păcate tocmai cei tineri.

Deşi simţeam văzând prestaţile lor, eu nu am ştiut că răul este atât de mare. Dar îl trăiesc acum pe pielea mea. Nici când pe platourile de filmare sau prin repetiţii le observam atitudinea, lipsa de respect, cumplita dezordine, hăituala, lipsa de cuvânt, de educaţie, de onoare... Sau mai nou căutând şi apropindu-mă de şcolile de teatru, acolo unde nu îi obligă nimeni să vină...decât probabil sărmanii părinţi ce cunosc preţul susţinerii unui astfel de specimen în cumplitul oraş...

Şi asta în condiţile în care în fiecare an ies 600 de absolvenţi de astfel de şcoli...căci ei sunt orice, numai actori nu. Nu că nu ar fi talentaţi, nu că nu ar avea potenţial, nu că părinţii nu ar cheltui lunar sute de euro...Deloc ! Unii au talent şi destulă determinare. Dar tânărul absolvent român a rupt orice contact cu realitatea.


Această realitate ce înseamnă printre altele şi muncă şi Credinţă şi Nădejde şi Dragoste şi jertfă şi încă câteva pe care nu le va mai afla. El trăieşte experienţa "unică" de a îşi umili publicul, colegii mai în vârstă sau profesorii, trăind între paradoxul de a fi premiat la festivalurile "de afară" şi sărmanul public de aici care consternat la fiecare înmormântare de Artist plânge disperat şi sincer, pentru că ştie că din urmă nu mai vine nimic...

Iar dacă economic s-a mulţumit cu firmituri în timp ce laptele este aruncat în mare, văduvit şi de Arta Spectacolului, publicul nu va mai trăi decât prin epidemia răului ce i-a răpit emoţia şi viaţa...

Fotografie realizată de Dinu Lazăr.