Asediul asupra culturii are o motivaţie extrem de puternică: Privarea de libertate ! Un om liber, vertical, este capabil să ia decizii, să se apere şi să lupte. Un sclav este supus, incapabil să se conducă.
Teatrele sunt sub asediu, editurile par câmpuri părăsite, casele de producţii sunt azile de nebuni şi pepinieră de homosexuali. Directorii ridică neputincioşi din umăr, atenţi doar să îşi chivernisească proprile obligaţii, managerii culturali nu au apărut iar de independenţă şi demnitate, intelectualul român obişnuit să urle doar în turmă, nici nu vrea să audă.
Aşa stăm de peste 50 de ani. Amorţiţi şi aşteptând un "ceva" ce nu mai vine. Generaţile care acum ar trebui să conducă, oamenii pregătiţi cu adevărat, de la care tinerii ar avea ceva de învăţat, au fost măcinaţi de boli grele. Boli născute de cele mai multe ori din frustrări şi din ură, ce îşi au originea în imposibilitatea de a comunica, de a reuşi să se afirme, de a fi recunoscuţi.
Cei care nu au murit, au fugit. Au preferat o fugă ce le asigură un minim de refugiu. Acolo, în scorburile sufletului îşi plâng anii irosiţi, copii părăsiţi ce au rămas pribegi sau dorul, amarul dor de ţară. De o ţară ce este izbită de toţi pereţii unui concasor ce îi striveşte încet dar sigur, orice şansă de renaştere.
Indiferenţa, lipsa de jertfire şi această imensă miştocăreală în care ne bălăcim ne este calea pe care ne-am aşezat în fund. Şi aşa...stăm. Incapabili, paralizaţi, aşteptând o minune...
Târziu vom pricepe câte ceva. Aşa, precum cei care îşi sorb liniştiţi ceaiul fix la ora cinci, povestind uneori străinilor, de strada prăfuită unde bătrâna mamă îşi pleacă privirea în faţa vitrinelor şi în care copilăria lui îl aşteaptă pe banca din parcul de unde nu mai vroia să plece.
Cultura a rămas pentru cei mai mulţi un pretext de a strâmba din nas la seminarile şi conferinţele din holurile de hotel luxos. Ne pute transpiraţia sub cămaşa ruptă dar continuăm să aruncăm cu parfum pe noi, strivindu-ne copii de pereţii concasorului atent construit de străbuni.
